8 LUCRURI DE FĂCUT DACĂ PARTENERUL ESTE DISTANT

Relaţia ta este pe cât de rece, pe atât de distantă. Partenerul tău nu îşi exprimă iubirea aşa cum ai dori şi cum ai avea nevoie. Simţi că te dă la o parte şi că indiferenţa este regula de bază în care evoluează relaţia. Răcirea iubirii şi respingerea te rănesc profund şi îţi afectează respectul de sine, dar nu eşti în stare să iei o decizie.

Dacă dragostea nici nu se vede, nici nu se simte, înseamnă că nu există sau nu îţi foloseşte.

Dragoste teoretică – o idee romantică sau o tortură atunci când punem suflet intr-o relaţie? Te iubesc platonic? Vorba adolescenților: “Mă leși!” Sau şi mai rău: „Te iubesc în secret, în spatele scenei, de la distanţă.” Despre ce dragoste este vorba dacă nu o poți observa, dacă nu o simți? A te îndrăgosti este o atitudine: simţi, gândești şi acţionezi într-o singură direcţie – cea a persoanei iubite. Este o atitudine coerentă pe care o aşteptăm de la partener şi singurul lucru care merită efortul.

Cei care simulează o iubire insipidă, rece şi distantă se justifică aproape întotdeauna apelând la vreo traumă din trecut sau la „stilul personal”: „Aşa am fost eu crescut.” sau „Nu ştiu să iubesc altfel.” În cazul în care persoana pe care o iubeşti invocă unul dintre aceste două motive, răspunsul tău ar trebui să fie tranşant:

„Ei bine, dacă e așa, atunci reeducă-te, reinventează-te sau învaţă, dacă vrei să fii cu mine!”

Cum poți să spui că mă iubești, dar ești indiferent(ă)? Cum să te adaptezi la indiferenţă? În nici un fel: la un moment dat vei exploda şi-ţi va ieşi fum pe nări. O iubire firavă și frivolă nu serveşte nimănui.

Un client care suferea foarte mult deoarece soţia lui era foarte limitată în exprimarea afecţiunii față el mi-a povestit care era „tactica lui” de abordare emoţională. Noaptea, fiind împreună în pat, în timp ce ea dormea, el începea să-şi apropie mâna foarte-foarte încet de capul soției, încercând să n-o trezească. Cu cea mai mare răbdare, centimetru cu centimetru, avansa spre capul nevestei, apoi o mângâia într-un mod aproape imperceptibil. La fiecare apropiere, chiar şi atunci când dormea, ea îl respingea: se sucea, mâraia, fornăia, dar el nu renunţa şi continua. Efortul său dădea roade deoarece, aproape întotdeauna, dimineaţa, erau unul în braţele celuilalt. Cu toate acestea, atunci când se trezea şi realiza că era lângă el, ea se îndepărta repede. Relaţiile conjugale erau bune: nu se înşelau unul pe celălalt. Problema era, însă, lipsa de sensibilitate şi de exprimare a iubirii pe cale verbală şi nonverbală.

Odată am întrebat-o pe doamnă dacă ea într-adevăr îl iubea şi mi-a răspuns: „Bineînţeles că-l iubesc, altfel nu aş fi cu el.” I-am răspuns că problema nu era de „a fi” sau „a nu fi” cu celălalt, ci felul cum te manifești în relație cu celălalt. I-am explicat cât de importante sunt cuvintele şi mângâierile afectuoase şi am invitat-o să participe la câteva şedinţe pentru a încerca să fie mai expresivă, dar a refuzat categoric. Deşi nu a spus-o în mod explicit, ceea ce pretindea ea era ca soţul să se adapteze la frigiditatea ei, şi nu invers.

Trebuie să realizați că aici este o mare capcană.

Cel mai sănătos mod de a convieţui este de a te adapta la calităţile celuilalt, şi nu la lipsurile celuilalt.

Ar trebui să ne echilibrăm prin lucrurile pozitive, nu prin cele negative. În cazul de mai sus, soția respectivă cerea foarte mult (nu se poate să te „congelezi” sau să-ți reprimi sentimentele pentru ca celălalt „să se simtă bine”) şi era imposibil ca el să-i facă pe plac. De aici şi strategia nocturnă „cu încetinitorul” pe care clientul meu a inventat-o în scopul de a supravieţui emoţional cerinţelor trupului şi ale iubirii.

De ce se opun atât de mult unele persoane inhibate şi indiferente atunci când li se sugerează să fie mai iubitoare? În fond nu li se cere altceva decât mai multe îmbrăţişări, mai multe atingeri, mai multe săruturi, mai multe declarații de „te iubesc” şi/sau mai multe mângâieri. Nu te costă nimic să bucuri persoana de lângă tine cu astfel de lucruri.

Un amic de-al meu îşi susţinea indiferenţa în felul următor: „De ce să-i mai spun că o iubesc, dacă ea ştie asta deja?” Biata femeie. „Te iubesc” sau „Te iubesc la nebunie” nu o spui pentru că ea este amnezică și nu-și amintește dacă i-ai spus asta sau nu vreodată; este o plăcere, o reafirmare care se manifestă atunci când te simţi iubit(ă) oricând şi oriunde. Şi nu vorbesc de iubirea siropoasă şi obositoare, ci de expresia normală a iubirii, de gestul făcut la timp, de romantismul neaşteptat care ne creşte ritmul cardiac, de răsfăţul care ne face să zâmbim atunci când suntem intr-o stare proastă sau ne relaxează atund când stresul ne epuizează.

Dragostea zgârcită, controlată, care se presupune şi care nu devine evidentă, este o dragoste de origine îndoielnică.

Dimpotrivă, dragostea completă integrează sentimentul, gândirea şi acţiunea într-un întreg indivizibil. Dacă toate cele trei elemente nu se află de aceeaşi parte, afecţiunea va fi ca o armă şi cineva ar putea fi rănit.

Stăteam la bar la o petrecere de Crăciun și, fără să vreau am fost martorul următoarei declarații pe care tânărul din spatele meu o făcea prietenei sale: „Nu simt că te iubesc, deşi cred că ar trebui să te iubesc pentru că suntem de atât timp împreună și stau la tine, însă nu simt nevoia să te îmbrăţişez şi să fiu tandru cu tine”. M-am uitat la prietena sa și am văzut una dintre cele mai nedumerite expresii de pe planetă. Cum să înțelegi așa ceva? O astfel de “iubire” ridică multe semne de întrebare. Seamănă mai mult cu indiferenţa.

Moartea lentă a iubirii

Picătură cu picătură, ca o tortură chinezească, indiferenţa distruge încet-încet dragostea. Cu fiecare act de indiferenţă, se pierde puţină iubire şi, dacă atitudinea continuă, declinul emoţional va continua până când nu mai rămâne nimic. Îngrijorător este faptul că această dispariţie afectivă poate dura ani de zile. Cabinetele sunt pline de oameni care au întârziat jumătate de viaţă să reacţioneze pentru că nu au avut curajul să spună „ajunge!” înainte ca dragostea să dispară de la sine.

Există, de asemenea, o moarte rapidă a iubirii, care provine din dezamăgire. Atunci când te dezamăgeşte partenerul tău, răcirea iubirii intervine ca un fulger şi totul sare în aer. Problema se rezolvă într-o clipită şi, acolo unde exista iubire, rămân doar ruinele. Dezamăgirea apare atunci când sunt afectate valorile noastre şi codurile morale pe care le considerăm ca nefiind negociabile.

Dezamăgirea provocată de persoana iubită este fulgerătoare ca dragostea la prima vedere, însă cu efect advers.

Am putut observa această metamorfoză în practica mea, atunci când cineva descoperă că partenerul său nu este ceea ce s-ar fi aşteptat sau că acţiunile sale sunt discutabile din punct de vedere moral sau etic. Se produce atunci o ruptură categorică.

Revenind la moartea lentă a iubirii:

Nimeni nu acceptă indiferenţa ca mod de viaţă, decât dacă este vorba de un pustnic emoţional sau un schizofrenic. Nici măcar masochiştii nu acceptă insensibilitatea persoanei iubite: cer pedeapsă şi durere, dar nu indiferenţă.

Cei care se resemnează în faţa dispreţului se usucă în interior. Dacă n-ai avut şansa ca dezamăgirea să-ţi bată la uşă şi ai rămas blocat în apatia emoţională a unui partener care pare făcut din plastic, urmează această regulă şi graveaz-o în inima ta:

Cine te face să suferi, nu te merită.

Dacă nu te admiră, nu te iubeşte

Indiferenţa este un monstru cu o mie de capete, iar unul dintre ele este lipsa de admiraţie. Poate exista admiraţie fără dragoste, dar invers este imposibil.

Cum să iubeşti pe cineva care nu te uimeşte în vreun fel?

A iubi înseamnă şi să fii fascinat şi surprins în mod pozitiv de ceea ce persoana respectivă face sau gândeşte, chiar dacă numai din când în când. A-ţi admira partenerul înseamnă să fii mândru de el, să fii fascinat de o caracteristică sau de un atribut care iese în evidenţă şi te captează. Este posibil ca tu să fii singurul care observă toate acestea, dar e suficient pentru ca entuziasmul să te menţină în suspans.

Ce admirăm? Orice, ceea ce ne place şi ne atinge inima: frumuseţe, inteligenţă, muncă, tenacitate, onestitate, modul lor de a face dragoste sau toate cele de mai sus; ce vrei şi cum vrei. Aceasta nu este supunere oarbă sau cult al personalităţii, ci entuziasm.

Dacă nu simţi din când în când o anumită fascinaţie, dacă nimic nu te uimeşte şi nu te captivează la partenerul tău, înseamnă că relaţia nu merge deloc bine.

Odată, l-am întrebat pe un bărbat ce anume admira la soţia lui şi, după ce s-a gândit un timp, mi-a răspuns: „Ce admir? Nu ştiu, cred că trebuie să existe ceva ce admir la ea, altfel nu aş fi îndrăgostit.”

Exact! Dacă nu te admiră, nu te iubeşte.

Cum să faci faţă indiferenţei partenerului şi să nu te laşi copleşit(ă) de suferinţă

1.Comunică deschis, franc și onest

Comunicarea deschisă şi spontană trebuie să fie regula care să-ţi ghideze comportamentul interpersonal, nu numai cu partenerul tău, ci şi cu lumea care te înconjoară. Cum să trăieşti pentru tine însuţi şi pentru alţii, dacă te ascunzi în spatele unei grămezi de prejudecăţi, tabuuri şi temeri? Ai nevoie de afirmare: să-ţi exprimi sentimentele pozitive şi negative într-un mod adecvat. Este întotdeauna posibil să spui lucrurile într-un mod benefic şi să nu te îneci cu ele. Dacă accepţi provocarea de a-ţi arăta fiinţa fără prea multe rezerve, de a nu te ruşina de sentimentele tale, de a fi tu însuţi în fiecare sărut şi în fiecare atingere, vei avea toată autoritatea morală pentru a refuza indiferenţa partenerului tău.

Cei care susţin neputinţa emoţională, argumentând că „acesta este modul lor de a iubi”, nu ar trebui să se implice în relaţii cu oameni care cred şi practică o dragoste fierbinte şi entuziastă. Ar trebui să fie coerenţi şi să-şi pună un semn pe care să scrie: „Nu mă adaptez foarte uşor la iubire, nu am nici cea mai mică intenţie de a-mi expune intimitatea şi de a avea un alt fel de relaţie decât superficială. Este cineva interesat să-mi fie partener?” Debandada ar fi fenomenală.

2. Stabileşte care sunt nevoile tale si afirmă-le în mod clar

De multe ori tăcem în loc să exprimăm disconfortul pe care îl resimţim pentru a rezolva problemele. Dependenţa, teama de autoritate sau de abandon ne fac să ne supunem şi să spunem „da” atunci când de fapt vrem să spunem „nu”. A te respecta pe tine însuţi înseamnă să recunoşti că meriţi ceea ce este bun, sănătos, ceea ce duce la fericire, nu la umilinţă.

Şi asta nu e tot: unii oameni, încercând să evite suferinţa pe care o produce indiferenţa, îl imită pe partener şi devin letargici din punct de vedere emoţional cu scopul de a „echilibra” relaţia. Raţionamentul lor este după cum urmează: „Din moment ce nu pot ignora sau scăpa de călăul afectiv, voi deveni el.” Oricine are un partener rece şi distant poate intra în acest tip de “sindrom Stockholm”: o strategie disperată de supravieţuire, în care personalitatea cuiva este diluată în personalitatea partenerului pentru a evita suferinţa. Victima se uneşte cu prădătorul.

Una din clientele mele îşi justifica atitudinea astfel: „Iubirea cere să ne adaptăm la partenerul nostru; acesta este un act de înţelegere.” Declaraţia ar fi adevărată dacă „adaptarea” nu ar implica autodistrugerea: iubirea sănătoasă nu pretinde să fii nefericit(ă). Înainte de a te arunca într-o convieţuire rece şi fără vlagă, adu-ţi aminte de dorinţele tale cele mai intime, acele cerinţe fără de care nu ai putea trăi şi spune-i-le: „Asta este ceea ce vreau, de asta am nevoie.” Foarte clar şi foarte simplu.

O tactică bună de a recunoaşte care sunt aceste nevoi este să-ţi scrii singur(ă) o scrisoare, aşa cum i-ai scrie unui prieten care suferă în situaţia ta: ce i-ai recomanda? Scrie o scrisoare reală, serioasă şi raţională, distanţându-te de problema ta cât poţi de mult. Pune-o în cutia poştală, las-o să se odihnească câteva zile şi apoi citeşte-o. Scrie în ea ce vrei cu adevărat, nu ce ai vrea „eventual”, „poate” sau „cine ştie când”. Nu umbla cu jumătăţi de măsură. Se impune să fii categoric(ă) atunci când este vorba despre fericirea ta.

3. Încetează să o mai faci pe mama răniților”

Odată ce ţi-ai definit clar şi riguros nevoile, pe acelea pe care nu vrei şi nici nu ar trebui să le negociezi, întreabă-te dacă sunt îndeplinite suficient de către persoana pe care o iubeşti. Această verificare este esenţială pentru ca să dobândeşti un echilibru interior şi să te simţi în pace cu tine însuţi/însăți.

Una dintre cunoștințele mele îi reproşa prietenului ei: „Nu este de ajuns! Înţelegi? Nu este suficientă pentru mine dragostea ta, nu îmi ajunge! Este puţină, plictisitoare, distantă! Mă simt nemulţumită şi abandonată, chiar dacă eşti lângă mine! Mai bine te duci şi mă laşi în pace. Dacă nu ştii să iubeşti, caută-ţi una care să te înveţe.” Tânărul abia a reuşit să clipească în timp ce asculta înmărmurit. A încercat să o consoleze, dar ea era prea supărată şi agresivă. În cele din urmă, el a îndrăznit să întrebe: „Bine, atunci cum vrei să te iubesc?” Ceea ce a pornit o nouă furtună, pentru că ea se aştepta (ca majoritatea dintre noi) ca persoana iubită să ştie să o iubească sau să se ridice la nivelul aşteptărilor sale în mod spontan şi să nu să aibă nevoie să ia lecţii.

A-ţi asuma rolul de profesor pentru a-i arăta partenerului cum să te iubească este un lucru foarte frustrant. În plus, cum s-o faci? I-ai putea lua mâna pentru ca să o treci peste pielea ta şi să-i spui: „Uite, aşa vreau să mă mângâi.”?  Sau i-ai putea oferi o listă în care să apară în mod clar datele aniversare, zilele de naştere şi toate celelalte informații – pentru ca să nu uite astfel de detalii importante? Sau ar trebui să faci o prezentare în PowerPoint în care să exemplifici care sunt cele mai bune moduri de a spune “te iubesc” şi de a îmbrăţişa persoana de lângă tine fără să o sugrumi şi fără să pară o corvoadă? Realizați acum că astfel de lucruri ar fi ridicole, nu doar artificiale.

Într-o relaţie de dragoste, chestiunile principale – cum ar fi exprimarea afecţiunii – trebuie să fie prezente, chiar dacă e nevoie să fie lustruite într-un anume fel. Prin urmare, dacă partenerul tău se comportă ca un zombie şi se mândreşte cu o „iubire mecanică şi rece”, lucrul cel mai important nu s-a rezolvat. Nu spun că este imposibil să-ţi “umanizezi” partenerul, însă ceea ce susţin este că această sarcină este descurajatoare şi neprofitabilă pentru o persoană îndrăgostită.

În ziua în care eşti nevoit(ă) să-i spui partenerului că dragostea lui nu se vede, nici nu se simte, a început numărătoarea inversă.

Este ca şi cum i-ai explica cuiva că loviturile dor şi, prin urmare, nu ar trebui te lovească.

4. Nu trebuie să-ţi justifici durerea sau bucuria în fața nimănui

Îmi amintesc de cazul unui client care, atunci când venea acasă îngrijorat din cauza vreunei probleme de serviciu, soţia îl condamna: „Ce-ai mai făcut? Unde ai greşit?” Omul, călcându-şi pe inimă şi lăsând la o parte furia pe care o simţea din cauza lipsei de solidaritate, încerca să-i arate „cauzele obiective” ale disconfortului său. Dar lucrurile nu rămâneau aici. Atunci când omul îşi expunea „cazul”, soţia lui începea să-i combată argumentele, susţinând că nu avea motive „reale” sau „valide”. De fapt, ea ajungea întotdeauna să-i dea dreptate şefului lui sau celelaltei părţi din litigiu. Premisa femeii era foarte greu de conceput: „Durerea ta nu numai că nu mă doare, dar mă deranjează foarte mult.” O analiză mai riguroasă a arătat că ea nu avea admiraţie faţă de el şi că şi-ar fi dorit un soţ „mai curajos”. Răcirea iubirii era evidentă.

Am întâlnit mulţi oameni care demonstrează un fel de intoleranţă faţă de slăbiciunea sau fragilitatea umană, în general, şi a partenerului, în special: „Nu te smiorcăi.” Este opusul compasiunii budiste sau a pietăţii creştine: se numeşte duritate.

Într-un exemplu similar, o femeie era criticată în mod constant de către soţul ei (un psihiatru!) de fiecare dată când o vedea mulţumită şi fericită, din cauza faptului că nu ar avea „motive întemeiate” să fie „atât de fericită”. Dacă o vedea foarte fericită, îi spunea: „Eşti drogată sau nebună?” Atunci pacienta mea cădea în capcană şi imediat încerca să-şi „justifice” bucuria. Desigur, veselia dispărea instantaneu şi, cu timpul, a început să se îndoiască de propria-i sănătate mintală. Soţul ei nu a acceptat niciodată să discute despre această problemă şi, în cele din urmă, s-a mutat singur, ceea ce i-a cauzat clientei mele o depresie profundă, dar pe care – cu timpul – a reuşit s-o învingă. Ultimele dăţi când am văzut-o râdea fără vinovăţie şi fără teamă. Am cunoscut oameni înverşunaţi care sunt alergici la bucurie şi la orice altă expresie a fericirii, incompatibili cu dragostea şi extrem de distructivi.

În ambele cazuri, clienții mei au făcut greşeala de a încerca să caute sprijin în partenerul lor, încercând să demonstreze că sentimentele lor de tristeţe/fericire erau legitime. Ceea ce trebuie să rețineți de aici: un partener bun te va sprijini în lucrurile esenţiale şi nu va fi niciodată indiferent nici la durerile, nici la bucuriile pe care le simţi. În plus, se va răscula împotriva oricui îndrăzneşte să te atace şi va primi cu braţele deschise pe toţi cei care te fac să te simţi bine.

5. Nu te obişnui cu indiferența

A presupune că indiferenţa afectivă este un fapt ireversibil în viaţa ta înseamnă a ucide umanitatea și iubirea din tine, pentru că o viaţă nefericită alături de partener îşi pierde sensul. Partenerul tău nu se interesează de tine? Ei bine, nu te resemna! Fă precum florile: eliberează-ţi parfumul pentru ca lumea să afle de existenţa ta, pentru ca ceilalţi să te poată percepe şi respira şi să ştie că încă eşti o persoană vie şi aptă din punct de vedere afectiv. Cine ştie, poate că cineva vrea să se îmbete de mirosul tău ….

6. Nu confunda indiferența cu timiditatea

Una este o persoană introvertită care încearcă să-şi exprime starea emoţională şi nu reuşeşte şi care, de asemenea, suferă din această cauză şi ar dori să iasă din impasul inhibării, şi alta este o persoană permanent indiferentă, căreia nu-i pasă deloc de cealaltă, care ignoră total ceea ce simte şi gândeşte partenerul său şi nu face nimic ca să remedieze aceasta.

O persoană introvertită poate fi vindecat cu ajutorul unui specialist. Structura sa mentală este blocată şi trebuie să fie deblocată pentru ca abilitatea sa de a iubi să intre în normal.

Indiferentul cronic (schizoid), egoistul narcisist sau psihopatul ticălos, pentru a-i numi doar pe câţiva, sunt într-o altă dimensiune; necesită mulţi ani de terapie, iar însănătoşirea este incertă, uneori imposibilă.

Sper că realizezi faptul că nu este acelaşi lucru să ai de-a face cu unii sau cu alţii. Dacă îi întinzi o mână de ajutor unei persoane timide sau introvertite, este posibil ca ea să se îndrepte şi modul în care îşi exprimă afecţiunea încetează să mai fie insuficient. Dar dacă îi oferi mâna unui schizoid, unui narcisist sau unui psihopat, te vor târî în iadurile lor.

7. Nu spera că sexul poate înlocui iubirea

Sexualitatea nu trebuie confundată cu tandreţea, deşi nu sunt incompatibile. Este adevărat că, în timpul relaţiilor sexuale, mecanismele de apărare cedează şi slăbesc (până şi o schizoidă poate să geamă de plăcere), însă iubirea este mult mai complexă, mai sensibilă şi mai tandră decât atracția sexuală. Oamenii care devin victimele unor parteneri indiferenţi din punct de vedere emoţional ajung să vadă în dorinţa sexuală a celuilalt o formă incipientă de afecţiune deoarece, în timpul actului sexual, cel indiferent pierde o parte din răceală. Problema este că acesta se dăruieşte plăcerii, şi nu persoanei pe care se presupune că o iubeşte. Nu sentimentul de iubire este cel care îl conduce, ci dorinţa trupească. Chiar şi aşa, cei care suferă se încăpăţânează să vadă afecţiunea acolo nu există.

O femeie de 39 de ani, care trăia cu un schizoid tipic, explica strategia sa de supravieţuire emoţională în felul următor: „Momentul în care îl simt mai afectuos, mai mult al meu,  mai … normal … este atunci când facem dragoste … Atunci devin unicul său centru de atenţie şi, uneori, atunci când este foarte excitat, mă mângâie şi mă îmbrăţişează. Aşa că, în cele din urmă, am început să facem dragoste nai des pentru a compensa răceala din viaţa de zi cu zi. El crede că simt o nimfomană scăpată de sub control, dar de fapt nu sunt decât o femeie care îşi doreşte să se simtă iubită şi importantă pentru el. Pe mine mă bucură faptul că, atunci când se dezbracă, parcă scapă și de “carapacea” pe care o are și devine mai afectuos. Ştiu că nu este marea iubire pe care cineva şi-ar putea-o dori, dar mai mult de atât nu pot obţine.”

O simplă discuție cu soțul femeii a fost suficientă pentru ca să admită că, atunci când fac dragoste, el nu era „concentrat asupra soţiei lui” (aşa cum îi plăcea ei să creadă), ci exclusiv asupra lui însuşi, la plăcerea proprie și la ceea ce simțea.

Să reluăm: sexul nu este un înlocuitor pentru afecţiune, dar – în unele cazuri – ajută ca autocontrolul emoţional să dispară. Cu toate acestea, atunci când indiferenţa este cronică şi răspunde la un model fix de personalitate, sexul nu este mai mult decât sex pur şi simplu, şi, deşi dorinţa relaxează muşchii şi tendoanele, răceala emoţională nu cedează nici un centimetru. Totul se reduce la o filosofie axată pe plăcere pentru plăcere. Dacă te-ar iubi cu adevărat, afecţiunea nu ar fi întotdeauna legată de sex. Nu poți să zici că iubești doar atunci când faci sex, iar în restul timpului să te comporți indiferent.

8. Dacă nu eşti fericit(ă) în relaţie, pleacă sau caută îndrumare

Nu sunt fericit(ă), dar nici nu pot să plec de lângă persoana cu care sunt. Acesta este pragul iadului pentru cei care iubesc prea mult şi se tem să-şi piardă partenerul. Să urmărim următoarea conversaţie:

Eu: Eşti mulţumită de felul în care te iubește? Eşti mulţumită de modul în care își arată iubirea față de tine?

Clienta: Nu.

Eu: Ce lipseşte?

Clienta: Mai multă dragoste, bunătate, curtoazie, grijă, angajament, interes, preocupare, atingeri, responsabilitate …

Eu: Hmm … Îţi lipsesc destul de multe lucruri.

Clienta: Corect.

Eu: Ai putea pune un nume la toate acestea? La toate lucrurile astea care îți lipsesc?

Clienta: … Cred că … „indiferenţă” … Da, acesta este cuvântul: „indiferenţă”. Cel mai greu cuvânt pentru o persoană atât de îndrăgostită cum sunt eu.

Eu: Și asta te face să suferi?

Clienta: Sufăr mult. Chiar prea mult. M-am gândit și la sinucidere …

Eu: Sper că nu ai …

Clienta: O, nu! Nu am avut curajul să duc gândul până la capat. Dar m-am gândit la idee …

Eu:Te -ai gândit vreodată să pleci?

Clienta: Cum să fac asta? Dar îl iubesc.

Eu: Am înţeles asta. Cu toate acestea, dragostea sănătoasă este reciprocă: dacă celălalt nu-ți răspunde la sentimente, se pierde.

Clienta: Eu sunt cea care se simte pierdută …

Eu: Să înțeleg că ești … împăcată cu soarta ta.

Clienta: Da. Aşa este. Nici nu am vreo pretenţie, nici nu plec…

Eu: Și atunci, ce aştepti?

Clienta: … Nimic … Absolut nimic…

Câteva luni mai târziu, acel “absolut nimic” s-a întâmplat pentru că bărbatul cu care era a părăsit-o pentru altă femeie, iar ea chiar a avut o tentativă de sinucidere care, din fericire, a eşuat. După doi ani de terapie, a reuşit şă ducă o viaţă nouă, mai liberă şi mai lucidă.

În popor există expresia: „A ucis-o cu indiferenţa lui.” Totuşi această afirmaţie din tradiţia populară nu este chiar atât de „metaforică”; în experienţa mea, pot spune că indiferenţa afectivă maltratează şi ucide, nu numai în sens figurativ.

Cel mai rău lucru pe care-l poţi face, dacă eşti cu cineva care pretinde că te iubeşte, dar nici nu se uită la tine, este să nu faci nimic. Notează:

Dacă simţi că zilele sunt din ce în ce mai lungi şi mai grele, şi ai gânduri negative despre tine, despre lume şi despre viitor, nu ezita nici un moment: pleacă cât poți de repede sau cere asistenţă de specialitate pentru că depresia îți dă târcoale.

Lasati un comentariu