CE LEGĂTURĂ ESTE ÎNTRE TENIS ȘI COACHING?

Ce legătură este între tenis și coaching-ul modern? Cum a putut un sport practicat de arabii din Evul Mediu să influențeze dezvoltarea personală a managerilor din ziua de azi? De unde vine denumirea acestui sport? De ce obiectul cu care se joacă tenis se numește … rachetă?! Și de ce se folosește “love” în loc de „zero”?! Dacă vrei să capeți răspuns la toate aceste întrebări, citește articolul de mai jos.

În perioada Evului Mediu, era în mare vogă printre arabi un joc prin care transmiteau un ghemotoc de cârpe, pe care îl loveau cu mâna, de la unul la celălalt. Jocul a ajuns în Europa, mai întâi în Spania, odată cu invazia maurilor, apoi și în Franța și Anglia, prin intermediul cavalerilor și a clericilor care au participat la cruciadele din secolele al XI-lea și al XII-lea și care au preluat jocul de la arabi. Ulterior, jocul a devenit extrem de popular, mai ales în mănăstirile din Franța.

Un joc cu denumire englezească? Nicidecum!

Înainte ca unul dintre jucători să introducă mingea în joc, obișnuia să strige către celălalt, în limba franceză avertizarea: „Tenez!” (care în română s-ar traduce cu:  “Țineți de aici!”,“Luați de aici!”, “Prindeți!”) în scopul de a-și avertiza adversarul de începerea jocului. De la acest cuvânt de începere a jocului a derivat și denumirea sportului: tenis.

Monahii jucau acest joc în curtea interioară a mănăstirilor, de aici venind și denumirea de “curte de tenis” (în engleză: “tennis court”) sau “arenă de tenis” – deoarece aceste curți interioare ale mănăstirilor erau înconjurate de multe coloane, asemenea arenelor de sport din antichitate.

La curtea engleză, regelui Henric al VIII-lea îi plăcea destul de mult să joace acest joc pe terenul curții regale de la Hampton, de unde vine și denumirea Hampton Court (locul unui faimos palat construit de cardinalul Thomas Wolsey și cedat, ulterior, suveranului englez).

Câteva expresii de care habar nu ai că provin din tenis

Curțile mănăstirilor erau, de obicei, dreptunghiuare, cu coridoare sau pasaje de trecere de jur-împrejurul curții acoperite de acoperișuri înclinate spre interiorul curții. Aceste acoperișuri erau susținute de numeroase coloane. Acesta este modelul după care sunt proiectate și acum arenele de tenis (teren dreptunghiular, cu arene inclinate spre interior pe fiecare latură). Inițial, terenul curților interioare ale mănăstirilor era împărțit în două de o funie întinsă la mijlocul curții, la înălțimea taliei unui om. Atunci când mingea cădea într-unul din cele două spații se spunea că “mingea a căzut în curtea ta”, de unde și expresia actuală că “acum mingea e în curtea ta” sau “acum mingea e la tine” însemnând faptul că e rândul tău să iei o decizie sau că este un lucru care este în responsabilitatea ta.

Deoarece simpla funie întinsă de la un capăt al altul la curții ducea și la dispute referitoare la faptul dacă mingea a trecut pe sub funie sau peste funie, s-a decis ca peste această funie să se pună o plasă sau un năvod (care se găsea ușor mai ales la mănăstirile care își procurau pești din ocean, mare sau lacuri) și care împiedica mingea să treacă în terenul adversarului dacă era trimisă pe sub funie.

Una din strategiile jocului consta din a trimite mingea când aproape de plasă, când spre fundul terenului, aproape de coloane (pilaștri), cu scopul de a obosi adversarul și/sau de a-l prinde pe picior greșit. În engleză există și acum expresia “running from pillar to post” (“a alerga de la pilaștri/coloane la post”) cu sensul de “a alerga peste tot”.

O altă strategie a jocului consta în a plasa mingea cât mai aproape de liniile de delimitare ale terenului (inițial, marginile curții interioare, acolo unde se găseau coloane sau ziduri) pentru a o face cât mai greu de recuperat. Astfel de lovituri aduceau jucătorului puncte (denumite “chase”), deoarece mingea era dificil de recuperat de către adversar. Pentru a obține un astfel de punct “chase” era necesară o tehnică de a lovi, “a tăia” (în limba engleză: “to cut”) mingea sub un anumit unghi. De aici vine și expresia din limba engleză “to cut to the chase” (“a tăia spre a obține avantaj”) cu sensul de “a trece direct la subiect”, “a trece la subiect fără nici un fel de introducere sau înflorituri”.

Atunci când tenisul se juca în mănăstiri, în timpul jocului se întâmpla ca mingea să atingă pereții sau coloanele din curtea mănăstirii și să ricoșeze sub unghiuri neobișnuite la adversar, punându-l în dificultatea de a o prelua. De aici provine și expresia “off the wall” (în traducere însemnând “venită/ricoșată din perete”) care în engleză se referă la o idee nouă, inedită, sau la un punct de vedere neobișnuit (sau, cum am spune noi, apărut “din senin”).

Pentru ca să lovim mingea de tenis, de ce ne trebuie o … rachetă?

Inițial mingile erau făcute din bucăți de cârpă legate, făcute ghemotoc, și legate între ele cu o sfoară pentru a se menține forma sferică de minge. De asemenea, la începuturile jocului de tenis nu existau rachete, mingea fiind lovită cu mâna. De fapt de aici vin și denumirile celor două tehnici de a lovi mingea în tenis: “backhand” (“(cu) spatele mâinii”) și “forehand” (“(cu) față mâinii”). În Franța, o variantă a jocului de tenis încă se mai cheamă “jeu de palme” (“jocul palmei”).

Tot preluat din tradiția arabă este și obiceiul jucătorilor de a-și înveli mâinile în niște bucăți de cârpă pentru a evita lovirea și rănirea mâinilor. Aceste bucăți de cârpă folosite pentru protejarea mâinilor se numeau în arabă: “ruqatwas” din care a derivat cuvântul “rachetă” folosit și în limba română pentru a denumi obiectul cu care se lovește mingea în jocul de tenis. Forma ovală a rachetei moderne de tenis este inspirată de forma palmei, existând până acum câțiva ani chiar rachete cu forme asimetrice a căror formă se apropia și mai mult de cea a palmei.

De ce există un sistem atât de ciudat de ținere a scorului? Și de ce arbitrul anunță scorul cu atâta dragoste (“love”)?

Poate că v-ați întrebat: de unde vine modul acesta oarecum ciudat, neobișnuit, de ținere a scorului de la jocul de tenis? Fiind jucat în curțile mănăstirilor din Vestul Europei, monahii au avut ideea de a ține scorul ajutați de ceasul din clopotniță care se găsea mai în fiecare mânăstire. Cele mai multe dintre ceasurile mănăstirilor erau proiectate pentru a semnala fiecare sfert de oră care trecea printr-un singur sunet (o singură bătaie de clopot). Ceasul bătea la 15 min., la 30 min. și la 45 de min., urmând ca la fix să semnaleze mai intens scurgerea unei ore. Ca urmare, și punctele de la jocul de tenis au urmat aceleași algoritm, punctele fiind marcate cu 15, 30 și, respectiv, (inițial) cu 45, iar punctul final era cel care delimita un joc (în engleză – “game”, pronunțat „gheim” și preluat fonetic în limba română prin “ghem”).

De-a lungul timpului, cel de-al treilea punct fiind 45 a fost transformat în 40 pentru că 40 era o cifră mult mai comună și mult mai utilizată în spațiul monahal (Potopul biblic a durat timp de 40 de zile; la primirea Celor 10 porunci, Moise s-a suit inițial pe Muntele Sinai unde a petrecut 40 de zile; tot Moise a colidat cu poporul evreu în pustie timp de 40 de ani; înainte de propovăduire, Mântuitorul Iisus Hristos a postit timp de 40 de zile în pustie etc.).

Dacă ați fost atenți la momentele în care se anunță scorul la jocul de tenis în limba engleză, ați observat că, atunci când un jucător nu are nici un punct, nu se spune “zero” (scris la fel și în engleză și în română), ci se spune “love”.  De exemplu: dacă scorul este 30-0, n-o să auziți pe arbitru spunând “thirty – zero”, ci “thirty – love”. Asta nu înseamnă că a făcut o pasiune pentru jucătorul sau jucătoarea respectivă, pentru că “love” de aici nu are nici o legătură cu dragostea și iubirea. Păi, atunci de unde vine acest “love”? Acest “love” vine de la francezul “l’ouef” (în română – “ou”) – un obiect care imită forma cifrei zero și a cărei pronunție în limba engleză seamănă destul de mult cu mult mai cunoscutul “love”.

De ce era nevoie de forma unui ou pentru a spune zero?

Nici grecii antici și nici romanii nu cunoșteau cifra zero. Inventată, se pare, de vechii indieni și preluată de arabi, cifra zero a apărut relativ târziu în calculele europene. Zero a devenit un simbol special al sistemului zecimal primind numele de “sifr” în limba arabă, termen din care a derivat definiția … cifrei (dar nu a cifrei “zero”, ci a “cifrei” ca și substantiv) în mai multe limbi moderne (de aici vine“cifră” în limba română, “Ziffer” în limba germană sau “chiffre” în limba franceză). Denumirea de „zero” pentru cifra zero i-o datorăm matematicianului italian Leonardo Fibonacci (1170-1240), considerat drept cel mai talentat matematician din Europa Evului Mediu. Fibonacci a luat termenul arab de “sifr” și l-a italienizat, rezultatul fiind cuvântul “zefiro”, care a fost ulterior abreviat sub forma de “zero”. Așa că, la începuturi, nu exista acest zero, ci doar se arata forma unui cerc gol, cu sensul că nu ai nimic.

În lucrarea sa “Liber Abaci (1202), Fibonacci a ridicat și a rezolvat o problemă care se referea la creșterea populației ipotetice a iepurilor, în baza unor presupuneri idealiste. Soluția dată a dus la o secvență de numere cunoscută mai târziu drept “șirul lui Fibonacci”. Acest șir de numere era cunoscut matematicienilor indieni încă din secolul al VI-lea, însă lucrarea lui Fibonacci a fost cea care a introdus această secvențialitate în Europa. În șirul de numere al lui Fibonacci, fiecare număr reprezintă suma celorlalte două numere anterioare, începând cu 0 și 1. Astfel, șirul incepe cu 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610 etc. Cu cât este mai mare valoarea unui număr din cadrul acestui șir, dacă împărțim acel număr la numărul anterior, cu atât mai mult se apropie acest rezultat de “proporția divină” (denumită și “numărul de aur” sau “proporția perfectă”) care este 1 : 1,618 sau 0,618 : 1. Acest număr a fost folosită pe scară largă în artă ca etalon al perfecțiunii și mijloc de exprimare al frumosului încă din antichitate.

Una din regulile jocului de tenis spune că, atunci când se ajunge la scorul de 40-40, pentru a câștiga “ghemul” (din englezescul “game” cum am arătat mai sus), nu este suficient să câștigi încă un punct, ci trebuie să ai două puncte câștigate în fața adversarului. În acest caz se folosește termenul de “deuce” (pronunțat “dius”), care provine din franțuzescul “deux”, care la rândul său e o variantă a latinescul “dous”. Ca urmare, la scorul de 40-40 n-o să auziți niciodată arbitrul anunțând scorul drept “forty all” (adică “patruzeci pentru toată lumea” sau “patruzeci fiecare”) – așa cum spune la scorul de 15-15 (“fifteen all”) sau la scorul de 30-30 (“thirty all”). La scorul de 40-40 arbitrul va spune doar “deuce” – termen prin care informează jucătorii că au nevoie de două puncte distanțare față de adversar pentru a câștiga.

Ce are a face coaching-ul modern cu … tenisul?

În 1974 un antrenor de tenis a avut o revelație extraordinară care a schimbat perspectiva nu numai asupra jocului de tenis în sine, ci a avut implicații majore și în alte domenii, de la viață personală până la afaceri.  În revoluționara sa carte “The Inner Game of Tennis” (“Jocul interior al tenisului”) (1974), Tom Gallwey sugera că „jocul interior” al unui jucător (pregătirea psihologică și atitudinea) este la fel de important ca „jocul extern” (abilitățile fizice și aptitudinile).

În anii ’70 -’80 această teorie a fost rapid îmbrățișată și de comunitatea de afaceri din S.U.A. care considera că lupta împotriva propriilor îndoieli, temeri și credințe autolimitative este la fel de importantă precum lupta împotriva celorlalți competitori din industrie.

Unul dintre autorii care au preluat ideile lui Gallwey a fost John Whitmore care, prin cartea sa “Coaching pentru performanță” (1992), a popularizat ideile antrenorului american și în lumea afacerilor din Marea Britanie și, de aici, în Europa. Pornind de la aceste idei revoluționare, în anii ’90, conceptul de “antrenare” (în engleză: “coaching”) a unui sportiv se mută și în lumea afacerilor, dând naștere unui curent de dezvoltare personală cunoscut și la noi sub numele de “coaching”.

Lasati un comentariu