Eşti cu cineva care nu te iubeşte, ţi-o spune fără ocolişuri şi abia aşteaptă să plece sau să pleci tu. Dar tu rămâi acolo, aşteptând miracolul care nu mai vine şi îndurând o respingere care te sufocă. Dacă nu te mai iubeşte, învaţă să pierzi şi retrage-te cu demnitate.

Surpriza

Nu credem că aşa ceva ni se poate întâmpla nouă. Cine ar crede? Cine şi-ar imagina că, într-o zi, persoana iubită ne dă vestea proastă că nu mai simte nimic sau foarte puţin pentru noi? Nimeni nu este pregătit pentru aşa ceva şi de aceea mintea noastră ignoră datele: „Uneori simt că este mai îndepărtat, că nu mă mai priveşte ca înainte, dar trebuie să fie totul în imaginaţia mea.” Dar, într-o zi oarecare, persoana de lângă tine îţi cere să vorbească cu tine şi, cu o seriozitate neobişnuită şi cu o privire nefamiliară, îţi spune categoric: „Nu te mai iubesc, nu mai vreau să fim împreună, este mai bine pentru amândoi.” De fapt, are dreptate; este mai bine pentru amândoi.

De ce să fii cu cineva care nu te iubeşte? Sau de ce să fii cu o persoană pe care nu-o iubeşti?

Dar asta nu te consolează, toată „logica” este inutilă, pentru că ai avut obiective, visuri, proiecte … Ruptura nu este un act administrativ şi doare până în adâncul sufletului; indiferent cum ţi-a împachetat-o.

Prăbuşirea si uluirea

Odată ce ai aflat, totul se întâmplă foarte repede şi, în doar câteva minute, treci printr-un roller coaster emoţional.

După impactul resimţit la aflarea veştii, agonia te face să întrebi prostii: „Eşti absolut sigur(ă)? Te-ai gândit bine?” De fapt, ce altceva poţi face în afară să întrebi şi să plângi?

Cu toate acestea, organismul insistă şi o speranţă trasă de păr, pe cât de apatică, pe atât de imposibilă, te face deosebit de naiv: „Te-ai gândit bine? Nu vrei să te mai gândeşti un timp?” Ca şi cum ar fi vorba de timp! Şi răspunsul celuilalt vine ca o rafală îngheţată: „Nu, nu, m-am gândit bine …”

La un moment dat, recurgi la manipulări: „Nu te interesează că mă răneşti?” „Şi dacă o să-ţi pară rău?” Tăcere. Nu prea mai e nimic de răspuns şi nici de adăugat; asta e ceea ce vrea. Din nou lacrimile … Criza este în creştere, mai ai puţin şi explodezi, mai ales pentru că îţi dai seama că nu minte.

Există oare ceva mai chinuitor decât siguranţa celor care ne părăsesc?

Întrebarea inevitabilă: “De ce nu mă mai iubeşte?”

Câteva posibilităţi:

  • există o altă persoană,
  • doreşte să se re-inventeze şi pentru asta are nevoie să fie singur (tu ai fi un impediment) sau, pur şi simplu, şi acest lucru este cel mai rău,
  • sentimentele i s-au stins fără un motiv sau cauze speciale.

Un bărbat îmi spunea printre suspine: „Ceea ce este mai crud, ceea ce mă doare cel mai mult, deşi pare absurd, este că nu m-a părăsit pentru cineva! Nu are pe nimeni! Nimic nu o împiedică să fie cu mine, doar ea însăşi…” Şi este adevărat: răcirea iubirii, fără motive obiective, este mult mai greu de depăşit, deoarece concluzia nu este acceptată cu uşurinţă:

„Dacă nu există nimic exterior, nici amanţi, nici criză, nici boală, nu încape îndoială: problema sunt eu!”

Mai târziu, intervine revizuirea istoriei, căutând cea mai mică greşeală sau inventând-o: ce am făcut greşit, ce aş fi putut face mai bine şi nu am făcut, defectele pe care ar fi trebuit să le îndreptăm (dacă ne-ar da o altă şansă), în fine, toate lucrurile personale sunt riguros examinate.

„M-ai accepta din nou dacă promit să mă schimb?”

O forţă necunoscută te face să crezi că poţi face o schimbare extremă în tine însuţi şi că poţi recâştiga dragostea pierdută (crezi cu sinceritate că acolo unde era ceva atât de minunat, ar trebui să mai rămână totuşi o fărâmă). Îi dai „vestea cea bună” fostului/fostei, îi juri că va avea lângă el/ea o persoană reînnoită şi îţi faci un harakiri emoţional în prezenţa lui/ei, doar pentru a te întâlni din nou cu tăcerea stranie de mai înainte.

Ca o ultimă soluţie, inventezi un optimism de rezervă: „Poate că mâine se va răzgândi, poate că mâine se trezeşte din adormire”.

Dar ca şi cu o zi în urmă, nimic nu se întâmplă, te hotărăşti să mai aştepţi un pic şi aşa trec ore întregi şi zile. Într-o lună ai slăbit cinci kilograme, dar persoana cealaltă rămâne fermă în decizia sa. Încă o dată: nu te mai iubeşte. Este lucru judecat şi refuzi să vezi realitatea.

Victorie sau moarte

Când totul pare finalizat, scoţi un as din mânecă. Din copilărie, din anii cei mai de început ai vieţii tale, ai învăţat să nu te dai bătut niciodată, să lupţi pentru ceea ce crezi că este corect şi valoros şi să te întorci pentru a încerca o recucerire. Dar, la fiecare încercare, te umileşti şi respingerea se confirmă.

A considera că lucrurile pe care le facem pentru dragoste nu sunt niciodată ridicole este o invenţie a diletanţilor: dragostea te face să cedezi, să te târăşti, iar dacă nu eşti atent, te termină.

Cu trecerea timpului, pe măsură ce abandonul devine evident, încrederea ta se prăbuşeşte.

Nu se poate să te lupţi ca Don Quijote împotriva indiferenţei partenerului şi să încerci să salvezi relaţia. Pentru asta e nevoie de doi oameni, două dorinţe, două nevoi, doi care „să vrea să iubească”.

Atunci când nu te iubeşte cu adevărat, indiferent de motivele şi cauzele posibile, trebuie să renunţi la spiritul războinic şi să nu duci o luptă inutilă şi sfâşietoare. Lupta pentru o iubire imposibilă, nouă sau veche, lasă multe sechele. Mai bine să suferi o singură dată o pierdere, decât să te supui unei incertitudini susţinute şi crude; mai bine un realism sfâşietor, decât credinţa oarbă care nu mişcă niciodată munţi.

Există altcineva?

Dacă partenerul tău este infidel, vei deveni un obstacol în calea planurilor sale: indiferenţa pe care o va simţi pentru tine nu va fi nici prea clară, nici prea cinstită. Va dori să te dea la o parte ca să poată continua liniştit cu înlocuitorul.

Este o chestiune de spaţiu: „O altă persoană a intrat în inima mea şi nu încap două.”

Nu este vorba de o îndepărare trecătoare, ci de excludere şi, uneori, de dispreţ. Există, de asemenea, o altă posibilitate care îţi adaugă şi mai multă durere şi confuzie decât simţi deja: nu numai că te dă la o parte deoarece există altcineva, ci te mai şi acuză în mod direct pentru ceea ce s-a întâmplat.

Tu ar trebui să te bucuri că un astfel de personaj a ieşit din viaţa ta; cu toate acestea, demnitatea are tendinţa de a ceda în faţa avalanşei de întrebări motivate de ciudă şi afecţiune:

  • „De ce eu?”
  • „Ce are cealaltă sau celălalt şi eu nu am?”
  • „De când mă înşală?”
  • „Este mai în vârstă ca mine, are mai mulţi bani, este o persoană mai atractivă decât mine?”

Dorinţa de a şti, de a aţâţa şi a-ţi pune singur sare pe rană are în sine o doză mare de masochism şi destul de multă disperare.

Cum, când şi unde nu contează la fel de mult ca ceea ce ţi-a făcut. Ceea ce contează este faptul că persoana de lângă tine ţi-a fost necredincioasă şi că nu te mai iubeşte; celelalte sunt secundare sau o modalitate de a-ţi hrăni curiozitatea.

Chiar te aştepţi ca universul, în bunătatea sa infinită, să-ţi dea înapoi partenerul în perfectă stare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? „Miracolele iubirii” şi „învierile emoţionale” sunt pură superstiţie: atunci când dragostea moare, trebuie s-o îngropi.

Pierderea care eliberează

Este latura fericită a necazului, pierderea de care merită să te bucuri. Cine ar fi crezut? Însă uneori, lipsa de iubire a partenerului îndepărtează povara incertitudinii: acum nu mai e nevoie să jumuleşti margarete! S-a terminat cu anchetele şi investigaţiile existenţiale! Există îndoieli dureroase pe care siguranţa le calmează.

O clientă îmi spunea: „Nu eram sigură că mă mai iubeşte şi luni de zile am încercat să-i descifrez sentimentele … Cât am suferit! Treceam de la speranţă la dezamăgire într-o clipă … Şi este curios, dar când mi-a spus că vrea să ne despărţim am simţit o alinare.”

Cum să nu simţi alinare? Cum să nu-ţi dai seama că suferinţa de a vedea lucrurile aşa cum sunt, fără menajamente, aduce puţină mângâiere? Ştiu la ce să mă aştept!

Nu întotdeauna pierderea iubirii este rea şi nu toate iubirile simt durabile. Îmi aduc aminte de cineva care era amanta unei persoane din lumea interlopă, iar respectivul o folosea ca pe o sclavă sexuală. Trebuia să fie disponibilă douăzeci şi patru de ore pe zi şi era ameninţată permanent cu moartea dacă se uita la alt bărbat. Se pare că escrocul s-a încurcat cu o fată de optsprezece ani, iar clienta mea a devenit în mod automat o vrăjitoare urâtă şi bătrână. La scurt timp, a dat-o afară, fără nici un fel de menajamente. De fapt, el i-a deschis cuşca şi a lăsat-o să zboare.

Slavă Domnului pentru răcirea iubirii care intervine la cei care au căsnicii nefericite, la cei care nu se potrivesc şi la cei care îşi fac rău în numele dragostei.


0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *