Gândindu-mă la caracteristicile copiilor ascultători şi ale celor sfidători, am căutat un exemplu care ar putea să explice marea deosebire dintre diferitele faţete ale temperamentelor umane. Am găsit o analogie potrivită într-un supermarket.
O pildă pe înțelesul tuturor (mai ales a celor care nu au copii)
Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un supermarket şi împingeţi un cărucior de-a lungul culoarului. Împingeţi un pic căruciorul în faţă, iar acesta merge singur cel puţin câţiva metri, pentru ca mai apoi să se oprească. Alegeţi satisfăcut plicurile de supă, mezelurile şi pâinea. Cumpărăturile devin o sarcină atât de uşoară deoarece, chiar şi atunci când căruciorul este plin, îl puteţi manevra relativ uşor, cu două degete.
Dar cumpărăturile nu sunt întotdeauna o sarcină atât de uşoară, lucrurile putând sta puţin diferit. Uneori căruciorul pe care îl alegi parcă te aşteaptă exact pe tine în faţa magazinului. Când îl împingi în faţă, el o ia în partea stângă, izbindu-se de un raft plin de sticle cu apă. Refuzând să te dai bătut în faţa unui cărucior gol, te ambiţionezi să-l manevrezi până îşi păstrează direcţia. Dar căruciorul pare decis să-şi aleagă singur direcţia de deplasare, pentru că peste câteva secunde nimereşte în raftul cu ouă, iar apoi loveşte o bunicuţă nervoasă. Încerci să faci cumpărăturile în acelaşi mod simplu şi uşor, ca şi în urmă cu o săptămână, dar astăzi sarcina aceasta se dovedeşte a fi o adevărată luptă. Extenuat, te îndrepţi spre casierie.
Care este diferenţa dintre cele două cărucioare?
Evident, unul dintre ele are roţile centrate şi bine unse cu ulei, care merge în direcţia dorită. Celălalt, în schimb, are roţile strâmbe, înţepenite şi refuză să fie manevrat.
Ai prins ideea? Să recunoaştem:
Unii copii au „roţile înţepenite“. Ei nu vor să meargă în direcţia în care sunt conduşi, deoarece propriile lor înclinaţii îi conduc în altă parte.
Mai mult, părintele care împinge căruciorul trebuie să cheltuiască de şapte ori mai multă energie pentru a-l face să se mişte, în comparaţie cu un părinte care are copilul cu „roţi centrate şi bine unse“. (Doar părinţii copiilor îndărătnici vor înţelege pe deplin înţelesul acestui exemplu.)
Cum este distribuită puterea voinţei la copii?
Dar cum este distribuită puterea voinţei la copii? Presupunerea mea iniţială a fost că acest aspect al temperamentului uman este reprezentat de o curbă normală, de forma “clopotului lui Gauss”. Cu alte cuvinte, pe o populație suficient de mare de copii, am presupus că un număr relativ mic de copii ascultători apare la una din extremele curbei şi un număr egal de copii sfidători apare la cealaltă extremă; majoritatea copiilor se situează undeva între cele două extreme.
Totuşi, discutând cu mai mult de 100.000 de părinţi hărţuiţi, am ajuns la convingerea că supoziţia mea a fost greşită.
Adevărata distribuţie arată, probabil, cu o minoritate de copii ascultători și o majoritate covârșitoare de copii sfidători.
Nu luaţi această observaţie în mod literal. Poate că doar pare că cei mai mulţi copii mici sunt consideraţi a fi anarhişti.
De ce copii născuți din aceeași părinți au temperamente diferite?
Mai mult, există un alt fenomen, pe care nu am fost în stare să-l explic, în legătură cu relaţiile ce se stabilesc între fraţi şi surori.
Când există doi copii în familie, unul dintre ei are tendinţa să fie supus, iar celălalt sfidător.
Cine ştie de ce lucrurile stau în acest fel? Sunt născuţi din aceeaşi părinţi, dar se pare că au venit de pe planete diferite.
Unul dintre ei doreşte tot timpul să-l îmbrăţişezi, iar celălalt îţi aplică lovituri în stomac.
Unul este încântător, iar celălalt este tot timpul asemenea unei lave fierbinţi. Unul din ei ascultă ordinele, celuilalt îi place să le dea.
Cu siguranţă, nu sunt făcuţi din acelaşi aluat.
Fostul preşedinte al Americii, Franklin Roosevelt a fost, în mod cert, un copil îndărătnic şi a devenit cu bărbat îndărătnic. Când era copil, a legat o sfoară de scări într-un loc unde nu putea fi văzută. Înfirmiera lui care trecea pe acolo şi care ducea în mână o tavă cu prânzul, evident că s-a împiedicat, având parte de ceea ce se poate numi o „căzătură zdravănă“. Nu este consemnată pedeapsa pentru această faptă urâtă.
Mai aflăm despre Franklin că a fost foarte autoritar cu prietenii şi colegii lui şi că îi plăcea să câştige întotdeauna. Când a fost certat pentru modul în care îi trata pe ceilalţi copii, el a spus: „Mămico, dacă nu le-aş fi dat ordine, nu s-ar fi întâmplat nimic.“ Acesta este un copil îndărătnic.
Diferenţele de temperamente creează de obicei probleme serioase de relaţionare în cadrul familiei. Copilul sfidător este confruntat permanent cu pedepse, aude multe ameninţări, i se face cu degetul, în timp ce frăţiorul său, ca un îngeraş, se poartă de aşa manieră încât atrage aprobarea părinţilor. Ei au mereu conflicte unul cu celălalt din cauza personalităţilor lor divergente şi îşi petrec mult timp certându-se unul cu celălalt.
Am prezentat până aici modul în care copiii îndărătnici abordează viaţa.
Există și copii ascultători?
Acum, îl voi prezenta pe scurt pe copilul ascultător, care îşi petrece majoritatea timpului încercând să îşi facă părinţii fericiţi.
În realitate, el are nevoie de laudele şi de aprobarea lor; aşadar, personalitatea lui este puternic influenţată de dorinţa ca părinţii să îi arate recunoştinţa şi afecţiunea lor.
Un cuvânt prin care părinţii îşi exprimă neplăcerea sau cea mai mică încruntare a părinţilor săi îl poate deranja. El este adeptul iubirii, nu al luptei.
Cu câţiva ani în urmă, am stat de vorbă cu mama unui astfel de copil încântător. Era îngrijorată în legătură cu dificultăţile pe care fiul său le avea la grădiniţă. Zilnic, era terorizat de către copiii mai agresivi, dar nu stătea în caracterul său să se apere. Când mama sa venea să-l ia acasă, afla că iarăşi fusese hărţuit şi atacat de către ceilalţi băieţi. Chiar şi fetele se distrau pe seama lui.
„Trebuie să te aperi!, îi tot repeta mama. Ceilalţi copii vor continua să te lovească până când îi vei opri!“
În fiecare zi, micuţul care dorea să-i iubească pe toţi era îndemnat să fie mai îndrăzneţ şi să se apere, dar natura lui îl oprea să procedeze astfel. Într-un final, frustrarea lui a devenit atât de mare, încât a început să-şi facă curaj şi să urmeze sfaturile mamei sale.
Într-o dimineaţă în timp ce mergeau spre grădiniţă, el a spus:
„Mamă, dacă mă mai lovesc copiii şi azi, îi-îi-îi voi bate! Puţin.“
Cum poate cineva să bată pe altcineva puţin? Nu ştiu, dar pentru acest copil docil era normal. El nu a vrut să folosească mai multă forţă decât a fost necesară pentru a supravieţui. De ce? Datorită naturii lui împăciuitoare. Nu părinţii săi l-au învăţat acest comportament, ci acesta era adânc înrădăcinat în interiorul psihicului său.
Trebuie să clarific faptul că aceşti copii ascultători nu sunt neapărat laşi sau lipsiţi de coloană vertebrală.
Acest fapt este foarte important pentru ca noi să le înţelegem firea şi în ce fel diferă de fraţii sau surorile lor cu voinţă puternică. Diferenţa dintre ei nu este o problemă de încredere în sine, de disponibilitatea de a-şi asuma riscuri, de personalitate sau alte caracteristici de dorit. Dimpotrivă, problema care trebuie luată în considerare este puterea voinţei, înclinaţia unor copii de a se împotrivi autorităţii şi a-şi stabili propriul drum, spre deosebire de cei care se lasă conduşi.
Presupunerea mea este că aceste temperamente sunt înnăscute şi nu este nevoie să fie cultivate sau încurajate ca să se manifeste. Această înclinaţie nu va întârzia să se manifeste, orice ar face părinţii.
Copiii „şmecheri“
Apropo, există o altă categorie de temperamente specifice copiilor, pe care unii părinţi o vor recunoaşte imediat. Aceşti copii nu sunt chiar îndărătnici sau, cel puţin, spiritul lor de independenţă nu se manifestă în acelaşi mod. Ei sunt aproape la fel de îndărătnici, dar adoptă o altă tactică.
Ei contestă rar autoritatea părinţilor sau a profesorilor pe faţă, dar au un spirit de independenţă la fel de puternic.
Eu îi numesc „şmecheri“. Adulţii consideră că aceşti copii respectă autoritatea şi modul în care sunt crescuţi, dar, în realitate, în interiorul lor sunt la fel de rebeli. Atunci când nimeni nu observă, ei încalcă regulile şi forţează limitele impuse. Când inevitabilul se produce şi sunt prinşi, neagă, mint sau încearcă să ascundă dovezile faptelor lor.
Abordarea acestor copii şmecheri nu este cu mult diferită de cea a copiilor care-şi manifestă făţiş împotrivirea. Mai devreme sau mai târziu, voinţa lui va ieşi la iveală, şi aceasta se întâmplă de obicei în perioada adolescenţei.
Atunci, părinţilor nu le mai rămâne altă alternativă decât să baricadeze toate uşile casei.
„Dacă ţi-ai fi crescut copiii aşa cum am făcut eu …“
Încă două observaţii utile părinţilor care cresc copii îndărătnici.
În primul rând, este ceva comun pentru ei ca mame sau taţi să încerce sentimente de vinovăţie sau de autocondamnare.
Ei încearcă atât de mult să fie părinţi buni, însă, lupta de zi cu zi desfăşurată pentru controlul copiilor le produce frustrare şi oboseală. Nimeni nu le-a spus că postura de părinte poate fi atât de dificilă şi, astfel, se blamează pentru tensiunea ivită. Aceştia au dorit să fie părinţi iubitori care să le citească poveşti copiilor lor îmbrăcaţi în pijamale cu îngeraşi, stând cuminţi în faţa şemineului, ca mai apoi să se cuibărească fericiţi în pat. Diferenţa dintre felul în care decurge viaţa în prezent şi cea care şi-au imaginat-o le produce frustrări.
În al doilea rând, am aflat că părinţii care au copii ascultători nu îi înţeleg pe prietenii lor care au copii îndărătnici.
Ei chiar le intensifică vinovăţia şi ruşinea prin remarci ca:
„Dacă ţi-ai fi crescut copiii aşa cum am făcut eu, nu ai fi avut parte de aceste probleme îngrozitoare.“
Le pot spune ambelor grupuri de părinţi că acei copii îndărătnici pot fi greu de controlat, chiar şi atunci când părinţii sunt îndemânatici şi dedicaţi rolului lor. Poate dura câţiva ani pentru a aduce un astfel de copil la un anumit nivel de ascultare şi cooperare în cadrul familiei şi, într-adevăr, un copil îndărătnic va fi toată viaţa lui un individ cu o voinţă puternică. Cu toate că el poate şi trebuie să fie învăţat să respecte autoritatea şi să trăiască în armonie cu vecinii săi, el întotdeauna va avea un comportament independent.
Acesta nu este un lucru rău. Pur şi simplu aceasta e natura lor.
5 sfaturi pentru a face față copiilor sfidători
1.De-a lungul copilăriei, părinţii nu trebuie să intre în panică.
2. Nu încercaţi să vă transformaţi copilul mai independent peste noapte.
3. Aceşti copii trebuie trataţi cu dragoste sinceră şi demnitate, dar cereţi-le să vă urmeze sfaturile.
4. Alegeţi cu grijă problemele care fac obiectul disputelor, apoi acceptaţi provocările copiilor şi câştigaţi disputa într-un mod decisiv.
5. Recompensaţi fiecare gest pozitiv şi de cooperare prin faptul că îi oferiţi copilului atenţia, afecţiunea şi lauda.
(Traducere și adaptare după: Dr. James Dobson, The New Strong-Willed Child, Tyndale Momentum, 2017)
0 Comments