DE CE TREBUIE SĂ ARUNCI BALASTUL DIN SUFLETUL TĂU?

Evagrie Ponticul spunea acum vreo două mii de ani că “mai toate ispitele încearcă să facă sufletul iubitor de plăceri; numai ispita întristării (a depresiei) nu primeşte să facă aceasta, ci ea ucide gândurile celor ce au început o vieţuire nouă, bună, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului. Dacă această ispita războieşte pe un om cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe om să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece”.

“Văd că ni se aduc oameni sănătoși pentru a-i face nebuni”

Stau la locul din avion la care m-a condus însoțitoarea de zbor. Lângă mine se așează un domn cam de 55 -60 de ani cu alură de intelectual. Pare a fi doctor sau arhitect. Nu mă întrebați de ce spun asta, dar asta îmi inspiră alura lui.

– Bună ziua!

– Bună ziua!, răspund și eu vioi cu chef de vorbă.

Cu coada ochiului il văd mișcându-și încet buzele și făcându-și cruce. Oare ce anume i s-o fi întâmplat? Îl întreb:

– Tot la Cluj? (De parcă avionul de Cluj ar putea merge la Brăila; bine, deturnat ar putea, dar exclud posibilitatea asta.)

– Tot la Cluj.

– Păreți a fi doctor. Aveți o alură de doctor.

– Păi chiar sunt medic. După ce v-ați dat seama?

– Aveți, așa, o expresie de rigurozitate caracteristică doctorilor. Interesantă profesie! Și la ce spital lucrați?

– La spitalul de nebuni, îmi răspunde.

Izbucnesc într-un râs sceptic. (Își bate joc de mine?!)

– La spitalul de nebuni?!

– Da, la spitalui de nebuni și nu vă mint. Sunt medic psihiatru.

– Fenomenal! Ia spuneți-mi, este o meserie periculoasă? Adică aveți de-a face și cu persoane violente?

– Uneori se mai întâmplă, dar nu de fiecare dată, spune doctorul zâmbind.

Și începem o discuție serioasă despre … “nebuni”.

– Ia spuneți-mi, la ce lucruri uimitoare pentru comportamentul uman ați fost martor în ultima vreme?

– Oooo, sunt multe și atât de … diferite. N-aș spune uimitoare, cât diferite. … Însă vorbim, dar nu știu numele dvs.

– Iertați-mă. Am uitat să mă prezint. Mă numesc Renaldo Niță, sau, mai pe scurt, Renaldo. Printre altele, sunt coach pentru atingerea de obiective de afaceri și pentru atingerea de obiective în viața personală. Adică îi ajut pe oameni să-și propună obiective – de afaceri sau de viață – și să le îndeplinească. De asta merg la Cluj: am un curs de “Elemente de coaching” cu o grupă de manageri.

– Încântat de cunoștință! Iar eu sunt Tiberiu Pop (evident că am schimbat numele pentru a-l proteja pe domnul doctor).

– Mă bucur să vă cunosc!

– Deci, spuneați de lucruri uimitoare în meseria mea. Hai să vă spun ce mă supără.

Ceea ce mă supără este să văd că ni se aduc oameni sănătoși pentru ca să-i facem nebuni.

Fac ochii cât cepele, după care spun:

– Nu înțeleg. Cum adică? De ce să facă cineva asta?

– Pentru motive legate de moșteniri. Ca să le ia averile, casa, apartamentul, pământul …

Un alt lucru care mă întristează este faptul că ajung la noi persoane tinere și foarte tinere care suferă de depresie sau anxietate. Este absolut neobișnuit să vezi persoane de 20-25 de ani în depresie atunci când ar trebui să se bucure mai mult de viață.

– Și, dom’ doctor, cine credeți că este de vină pentru ceea ce li se întâmplă acestor tineri? Ați studiat acest fenomen?

– Cam 70-80% din vină o au părinții.

– Bravo, dom’ doctor, si eu cred că multe lucruri se întâmplă datorită părinților; din păcate, ei sunt de vină. Ne confruntăm cu o generație de părinți care fac opusul a ceea ce au trăit ei cu părinții lor pe vremea când erau ei copii. S-a trecut de la rigoare și de la “armată”, exact în extrema cealaltă. O laxitate și o permisivitate exagerate care îi lipsesc de repere pe copii și pe tineri.

Părinții tind să-i “cumpere” pe copii – cu bani, cu cadouri, cu jucării – decât să încerce să vorbească cu ei sau să aibă experiențe comune. Și mai este și lipsa acută de valori și de modele.

Numai că eu. desigur, nu îi menajez, ci le spun clar, în față, aceste lucruri.

– Bine faceți. Însă ei înțeleg?

– Hmm, aici e problema. Îi văd cam de două-trei ori pe lună pe clienții cu care fac coaching (și care sunt și părinți). Discutăm de ce nu merge relația lor cu partenerul sau cu copii în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac (ore târzii la serviciu, deplasări, stres) și a tuturor cadourilor pe care le oferă celor dragi (uneori vorbim de cadouri extrem de scumpe: mașini scumpe, apartamente, case, vacanțe în locuri exotice). Și când realizează că nu de cadouri au nevoie cei din jurul lor, ci de ei, au un șoc. Și atunci își propun să schimbe ceva la ei, dar până peste două săptămâni când mă întâlnesc din nou cu ei, au și uitat. Și iar o iau de la capăt. Cu unii reușesc. Pe alții îi îndrum spre persoane specializate, așa, ca dumneavoastră … Apropos, îi țineți mult pe tinerii cu depresie acolo?

“- Și câți dintre ei se vindecă?” “- Nici unul!”

– Nu. Cam o lună. Câteodată mai mult, câteodată mai puțin – în funcție de evoluția bolii.

– Și apoi?

– Încercăm să-i ajutăm cât putem, apoi le dăm drumul acasă. Le dăm și sfaturi pentru cum să facă față provocărilor de acasă. Discutăm cu părinții pentru a găsi soluții. Din păcate, de prea puține ori lucrurile de acasă se schimbă.

– Și câți dintre copiii care vin acolo se fac bine? Câți dintre ei se vindecă?

– Nici unul!

– Nici unul?!! Dar de ce?

– Pentru că nu primesc ajutor din partea familiei. Părinții sunt nepăsători. Se îngrijesc numai de ei înșiși. Știți că există copii ai căror părinți nu au venit niciodată să-i vadă atunci când erau la noi. Acești copii stăteau mereu la fereastră, așteptând să vadă dacă nu cumva vine și cineva la ei să-i viziteze. Însă așteptau în zadar. Când îi văd mereu la fereastră, mi se rupe inima. Mi-e milă de ei și încerc să-i conving pe părinți să vină să-i vadă. Dar toți îmi spun cam același lucru: “Venim Duminică!” Însă trec multe duminici și copiii lor așteaptă de pomană. Iar atunci când într-adevăr se arată pe aici, atunci se produce marea dramă. S-a întâmplat să fiu de față la o astfel de vizită. Și ce credeți că mi-a fost dat să aud? Părinții îl certau pe copil! ,, – Ce înseamnă asta? De ce ne-ai chemat aici? Nu ți-e rușine? Ce-ți lipsește? Ai tot ceea ce îți trebuie aici!” Și care credeți că a fost reacția copilului? “ – Îmi lipsiți voi și dragostea voastră”, a răspuns copilul cu vocea tremurândă. “Dacă îți dau una, ai să vezi cât de mult îți lipsim!” În clipa aceea copilul a început să plângă, a venit în brațele mele, iar eu l-am scos afară din sală. Prin urmare, cum să se vindece acești copii care, deși au familie, se simt orfani? E ca o moarte lentă! Dvs. ce părere aveți despre managerii-părinți cu care lucrați?

– Aceeași ca a dvs. Sunt indiferenți. Nu toți, dar destul de mulți dintre ei.

– În activitatea dvs. de coach v-ați întâlnit cu persoane depresive?

– Da. Nu de foarte multe ori, dar am întâlnit.

– Și dvs. ce le spuneți?

– Cazurile grave, așa cum v-am spus, le îndrum spre specialiști. Însă, la cei mai mulți le spun ceva de genul: ,,Prietene, ești tânăr, puternic, ai toate armele în mâinile tale, ai tot ceea ce îți trebuie pentru a reuși și a fi fericit. Nu renunța la luptă fiindcă ești mai puternic decât ceilalți, iar la sfârșit, vei ieși biruitor din această confruntare”.

,.Aruncă balastul pentru ca să poți zbura.”

– Cam asta le spun și eu, se lumină doctorul. Iar atunci când sunt deznădăjduiți, eu le spun: “Și dacă vei obosi în luptă și vei voi să ai pe cineva alături de tine, întoarce-ți privirea spre Cer. Acolo este Dumnezeu, Care îi iubește și-i ocrotește pe toți copiii Lui. Starețul Paisie obișnuia să spună: ,.Aruncă balastul pentru ca să poți zbura.” Adică îndepărtează de la tine durerea, amărăciunea, patimile tale. Azvârle-le cât colo și vei putea zbura. Lasă-te în voia lui Dumnezeu și ai să vezi că lucrurile se vor îndrepta. Așa cum un naufragiat nu poate înota având în spate rucsacul său (pentru că îl trage la fund), tot astfel nici noi nu vom putea trăi fericiți ducând în spate patimile noastre. Însă pentru ca să poți să le spui acestea (și încă multe altele) și să intre în sufletele oamenilor din jurul tău trebuie să fi simțit tu însuți mai întâi dragostea, și să-ți fi eliberat mai întâi tu sufletul de patimile tale”. Ai înțeles asta, domnu’ coach?

– Am înțeles, dar cum poate cineva să găsească dragostea de vreme ce nimeni nu iubește cu adevărat?

– Ei, cum nu? Știu mulți oameni care iubesc cu adevărat. Și mai există Cineva Care te iubește foarte mult și care poate să-ți dea atâta dragoste încât să se reverse din sufletul tău și altora. Fără asta nu poți să fii bun în profesia mea. Și cred că nici în a dvs. Nu uitați că psihi ăla din denumirea profesiei mele vine de la grecesul psyché (ψυχή) care înseamnă suflet.

– Și cine este acest Cineva de care vorbiți, dom’ doctor?

– Cum cine? Vorbesc de Dumnezeu.

– Iertați-mă, uitasem de El.

– Mulți uită de El și de aceea sunt nefericiți și depresivi pentru că, fără El, devin deznădăjduiți. Greșesc cumva?

Tac gândindu-mă că nu mă așteptam să primesc, în avion, o lecție de teologie aplicată de la un doctor.

– Cunoști ce este dragostea?, mă întreabă dom’ doctor din senin.

– Cred că da, spun eu gândindu-mă la soția și la copiii mei.

– Sunteți căsătorit?

– Da.

– Bravo! Ai dragoste în sufletul tău?

– Cred că da.

– Păi, dacă ești căsătorit ar trebui să ai dragoste în sufletul tău. Dar ești capabil să o dai și altora?

– Nu știu … Cred că da …

– Cum nu știi? Soției nu îi împărtășești din dragostea ta? … Copii ai?

– Da.

– Și, bănuiesc că ții la ei?

– Bine înțeles. Îmi sunt dragi peste măsură. Și ei, și soția mea.

– Bravo! Ești un om fericit! Să-ți iubești soția pentru că dacă nu-ți iubești soția nu-ți vei iubi nici copii. Iar dacă nu-i vei iubi, vor avea aceeași soartă ca și copiii de care ți-am povestit mai devreme … Domnu’ coach, îngăduiți-mi să vă dau un sfat din experiența mea, personală.

“Dăruiește dragostea ta celor din jur și nu te aștepta la nici o răsplată”

– Cu mare drag, dom’ doctor.

– Dăruiește dragostea ta celor din jur, oamenilor cu care lucrezi, managerilor cu care o să te vezi azi sau mâine, și tuturor celor cu care ai să te vezi de acum încolo. Dăruiește-o cu dărnicie – nu te zgârci să o dai – și nu aștepta nici o răsplată. Orice s-ar întâmpla, tu vei fi cel fericit dacă faci asta. Să nu uiți asta niciodată!

Atunci când dăruiești dragoste, va veni clipa când vei primi dragoste.

“Dăruind vei dobândi”, spunea un evreu trecut la ortodoxie. Mă refer aici la Pr. Nicolae Steinhardt. Mare dreptate avea!

Dau să întreb ceva, dar sunt întrerupt de anunțul de sosire la aeroportul din Cluj. Mă uit la dom’ doctor, iar el îmi face semn cu degetul la tâmplă să nu uit ceea ce mi-a spus.

N-am uitat, dom’ doctor! Ba, chiar am făcut ceea ce mi-ați spus. Adică am împărtășit și la alții.

Din dragoste!