L-am întrebat pe bătrân:
„Ce faci atunci când oamenii pe care ii iubești cel mai mult te rănesc?”.
Bătrânul a zâmbit și mi-a răspuns simplu:
„Nimic”.
„Cum nimic?!”, am replicat eu pe jumătate mirat și pe jumătate enervat.
Bătrânul s-a încruntat puțin la enervarea mea, dar nu foarte tare: doar atât încât să-mi dau seama că nu are ce căuta acolo nici cea mai mică umbră de orgoliu. Apoi, învăluindu-mă în cea mai blândă privire pe care am văzut-o vreodată la el, mi-a zis:
„Câteodată, atunci când oamenii pe care îi iubești cel mai mult te rănesc, e mai bine să nu spui nimic …
Dacă iubirea ta n-a fost îndeajuns pentru ei, crezi că o să conteze cuvintele tale? …
Se uită la ochii mei larg deschiși și-mi lăsă un răgaz pentru ca cele spuse să se întipărească clar în mintea mea. Știam, din experiența întâlnirilor cu el, că avea să urmeze ceva important. Îmi puse o mână pe umăr ca și cum ar fi vrut să prindă într-o menghină ceea ce avea să rostească pentru că să iau cu mine cuvintele lui. Apoi grăi:
„Să nu-ți fie teamă să pierzi pe cineva care nu se simte binecuvântat pentru că te-a cunoscut …
Nu pierzi nimic …
Atunci când cineva nu-ți apreciază iubirea, să nu te simți prost pentru că i-ai acordat-o. Nu ai făcut nimic rău. Nu e vina ta că acea persoană e nedemnă de încredere … În cel mai rău caz poți să fii dezamagit. Dar nu trist …
Atunci când renunți la cineva nu o faci pentru că nu-ți mai pasă de acea persoană, ci pentru că acelei persoane nu-i mai pasă de tine. Cel mai probabil este că nu i-a păsat niciodată.
Și ți-am mai spus-o: nu cerși iubirea de la nimeni. Niciodată.
Nu te chinui să-ți faci prezența remarcată în ochii celeilalte persoane. Fă-ți remarcată absența. Iar dacă absența ta nu se face simțită în vreun fel în viața celuilalt, atunci prezența ta este inutilă.
Nu insista. Mergi mai departe. Nu e un eșec; este respect de sine.
Este o mare diferență între a renunța și a te sătura să mai insiști …
Petrece-ți timpul cu persoanele care te iubesc necondiționat, nu cu cele care te „iubesc” doar atunci când le convine sau când au chef”.
Se uită la cer, apoi la mare. Și iar la cer. Și iar la mare. Ca și cum ar fi voit să vadă dacă mai sunt acolo.
Marea și cerul erau încă acolo și parcă erau una. Una care împrumutase culoarea ei ochilor bătrânului.
Pentru ultima oară …
0 Comments