DIN DRAGOSTE NU SE SUFERĂ

Pentru mulţi, dragostea este o povară, o durere dulce şi inevitabilă sau o cruce pe care trebuie s-o ducă în spate, deoarece ei nu ştiu, nu pot sau nu doresc să iubească într-un mod mai sănătos şi mai inteligent. Sunt oameni care se sinucid sau se despart de partenerul lor, şi mai simt unii care ajung la epuizare şi se usucă ca un copac în mijlocul deşertului, pentru că dragostea lor îi copleşea. De ce o astfel de iubire?

Acesta este adevărul: nu toată lumea se întăreşte şi îşi dezvoltă potenţialul uman prin iubire; mulţi slăbesc şi nu mai sunt ei înşişi, din dorinţa de a menţine o relaţie atât iraţională, cât şi dureroasă. Dragostea trebuie s-o trăieşti, nu să suferi sau – și mai rău – să mori din cauza ei.

Dragostea nu este un act masochist în care te pierzi pe tine însuţi/însăți sub jugul vreunei obligaţii impuse din exterior sau din interior.

Să suferi din dragoste nu e un act iremediabil, așa cum susţin unii romantici excesivi. Relaţiile afective care merită şi care ne luminează viaţa se află la mijlocul distanţei dintre schizofrenie (pentru persoanele care cred că dragostea nu e altceva decât „nebunie”) şi vindecarea magică (pentru persoanele care cred că iubirea le „vindecă” pe toate).

A te potrivi cu o persoană din punct de vedere mental şi emoţional este un noroc, o mare șansă, o armonie remarcabilă şi aproape întotdeauna inexplicabilă.

Aristotel spunea că dragostea înseamnă să te bucuri, dar, de asemenea, înseamnă şi să fii surprins şi uimit din cauza unui declic care se produce între tine şi cineva care nu era în planurile tale. De aici, întrebarea tipică a unui iubit către celălalt: „Unde ai fost înainte să te găsesc?” sau „Cum se poate să fi existat fără ca eu să ştiu?”

Dacă iubirea ta nu este bolnavă sau denaturată, a iubi înseamnă a trăi mai mult şi mai bine.

În dragostea temeinică nu încape abandonul şi nici martiriul, iar dacă trebuie să te anulezi sau să te distrugi pentru ca partenerul tău să fie fericit, înseamnă că eşti cu persoana greşită.

Pentru a iubi nu trebuie „să mori din dragoste”, să suferi, să devii şters, să-ţi pierzi orientarea, să fii una cu cealaltă persoană sau să-ţi pierzi identitatea: aceasta se numeşte intoxicaţie emoţională. Atunci când confundăm îndrăgostirea cu iubirea, justificăm suferinţa morală sau tulburarea/izbucnirile/agitaţia sa, şi sfârşim încurcaţi în relaţii negative, toxice, care ne amărăsc viaţa, pentru că avem impresia greşită că „aşa este dragostea”.

Uneori, în sesiunile de coaching, întâlnesc perechi atât de nepotrivite încât mă întreb cum oare au ajuns să fie împreună.  Poate au fost orbi? Răspunsul este că, într-un anumit sens, chiar au fost. Nu este vorba de o orbire fizică, ci de una emoţională: sentimentele au hotărât pentru ei şi i-au târât ca un râu ieşit din matcă. Iubirea are o inerţie care te poate duce oriunde, dacă nu intervii şi-ţi arăţi influenţa.

Să suferi din dragoste înseamnă, de asemenea, să suferi din lipsa iubirii: respingerea, jocul insuportabil al incertitudinii, a nu şti dacă te iubeşte cu adevărat, aşteptarea, acel „nu” care îţi pare ca o găleată de apă rece turnată în cap. Înseamnă a te umili, a te ruga, a implora, a insista şi a persista dincolo de orice logică, a aştepta miracole, întâmplări magice sau orice ţi-ar putea restitui persoana iubită ori intensitatea unui sentiment care se stinge sau pe care l-ai scăpat din mână.

Oameni din toată lumea au rămas captivi unor stări emoţionale, aşteptând să li se schimbe norocul, fără să înţeleagă că ei sunt cei care trebuie să realizeze propria revoluţie afectivă. Toată lumea reinventează dragostea după priceperea sa şi în conformitate cu nevoile şi credinţele sale de bază. Fiecare o construieşte sau o distruge, se bucură de ea sau suferă.

Să suferi din dragoste nu este ceva de neevitat, o determinare biologică, socială sau cosmică. Poţi stabili propriile reguli şi poţi refuza să suferi inutil. Este vorba de ceea ce accepți sau nu.

În orice caz, soluția este la tine: tu stabilești dacă mai merită să suferi sau nu.

Iubirea nu este suferință. Iubirea este bucurie continuă, nemărginită. Este liniștea și odihnă sufletească. Este dorința pe care cei doi (atenție: am spus cei doi și nu numai unul dintre voi) o au de a fi mereu împreună, de a-și deschide sufletul unul în fața celuilalt, de a vorbi unul cu celălalt, de a fi una.

Așa că data viitoare nu-mi mai vorbi de dragostea care suferă. Aceea nu este dragoste. Iar dacă te afli, cumva, acolo – ieși de acolo cât mai repede: te afli într-o mare înșelare …

Lasati un comentariu