DRAGOSTEA DINTRE SOŢI

“Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc.) şi îi desparte atunci când ele dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult”.

– Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?

– I-am scris. Părinte.

– Adu-mi felicitarea să completez şi eu ceva:

Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Măria. La fel şi Măriei“.

Ia să văd dacă vor înţelege la ce mă refer?

Cineva m-a întrebat:

Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. “Recunoştinţa“, îi răspund.

Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja.

Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini datoriile lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios soţii trebuie din început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine şi nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească.

Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, totdeauna se pune unul în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare.

Şi atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.

Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, atunci când o cer împrejurările, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte, soţii nu au dragoste între ei, deşi s-ar afla aproape, în realitate însă se află departe unul de altul. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.

Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc.) şi îi desparte atunci când ele dispar, ducându-i astfel la pierzare.

În timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Atunci când există numai dragoste trupească, şi dacă, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-l aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui.

“Părinte, mi-a spus, sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenunchiat în camera mea, ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic fără numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”.

M-am minunat, deoarece am înţeles că omul acesta se învrednicise să vadă lumina necreată, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.

“Părinte, mi-a spus, sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme însă femeia mea nu a mai avut răbdare să se preocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul.

După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Şi apoi mi-a cerut un apartament, ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo pe prietenii ei. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, etc. ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă.

În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut.

Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici în Grecia şi locuia la o casă de desfrânare. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenunchiat să mă rog. «Dumnezeul meu, am spus, ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul. Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Şi atunci m-a învăluit acea lumină şi inima mea a fost inundată de pace”.

Atunci eu i-am spus:

“Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.

De aceea spun că ne vor judeca mirenii. Vedeţi, acesta care era medic în America, care avea o astfel de soţie, şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!

(Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV: Viața de familie)

Lasati un comentariu