Dacă eşti victima unei relaţii în care partenerul abuzează de puterea emoţională pe care i-o acorzi, nu numai că te iubeşte mult mai puţin decât îl iubeşti tu (ceea ce deja este deranjant), ci – pe deasupra – profită de pe urma acestei inegalități afective. Are sens să rămâi acolo? Nu are.

Pentru a salva acest cuplu, ar trebui să se restructureze dinamica de bază a iubirii şi să se stabilească o legătură fără exploatatori sau exploataţi şi fără perdanţi sau câştigători.

Din experienţa mea, în momentul în care cel slab dă o „lovitură de stat” (indiferent de motiv: oboseală, indiferenţă, prezenţa unei alte persoane, detaşare sănătoasă etc.) şi relaţiile de putere sunt inversate: cel care juca rolul de „maestru” adoptă poziţia de „sclav” într-o clipită.

În cele din urmă nu uita că doar tu alimentezi ceea ce s-ar putea să ţi se întâmple.

Așa că ia-i puterea: detaşează-te!

Cum poți face asta?

1.Asumă-ți libertatea și exercit-o

De-a lungul timpului, am văzut mulţi oameni care se tem să fie liberi, deoarece

Independența presupune autonomie și asumarea unei responsabilităţi esenţiale faţă de sine: să fii judecătorul unic şi ultim al propriului comportament.

Acest lucru poate fi înfricoşător dacă nu este procesat în mod corespunzător şi dacă nu se acceptă faptul că adevăratul control este intern.

Pentru a ne exercita dreptul la libertate trebuie să fim curajoşi şi îndrăzneţi, trebuie să ne eliberăm, trebuie să decidem pentru noi înşine şi să riscăm. Dar pentru a realiza toate acestea, e nevoie de o minte care nu este legată de nici o încărcătură psihologică sau emoţională.

Nu vreau să spun prin asta că putem face ce vrem, uitând de ceilalţi, ci că trebuie să ne canalizăm dorinţele noastre ca să încercăm să o luăm de la capăt şi să respingem orice fel de supunere, indiferent de sursă.

Dacă a-ţi iubi perechea implică pierderea libertăţii fundamentale de a simţi şi a gândi pentru tine, înseamnă că eşti dominat(ă) sau captiv(ă).

Începe să iei acele decizii pe care ai vrut întotdeauna să le iei, să gândești pentru tine, să-ţi susţii opiniile fără teamă şi să-ţi exprimi sentimentele, fără a aştepta vreun consens sau vreo aprobare. Important să fii tu însuţi/însăți în fiecare moment şi la fiecare bătaie a inimii.

2. Experimentează singurătatea

Un client mi-a spus odată: „De ce să mă duc la film, dacă ea nu este cu mine?” Iar el iubea foarte mult cinematograful. Îmi amintesc, de asemenea, de o doamnă care, de fiecare dată când soţul ei era plecat într-o călătorie, îşi neglija la maxim îngrijirea personală (de fapt, nici măcar nu făcea duş) şi se închidea toată ziua în casă uitându-se la televizor. Nu era deprimată, era doar o victimă a gândirii dependente: „La ce bun, dacă el nu e aici?”

Absurd, ca orice patologie: de ce să mă îmbrac, de ce să am grijă de mine, de ce să relaţionez cu oamenii, pe scurt, de ce să trăiesc dacă bărbatul sau femeia (soţul meu sau soţia mea) nu este lângă mine. Cei care sunt mai mult sau mai puţin independenţi ştiu că a fi îngrijit, curat şi bine îmbrăcat înseamnă a te mulţumi pe tine însuţi. Este vorba de narcisism? Nu. Mai degrabă autoexhibiţionism: a te simţi atrăgător fără vreun acord sau consensuri externe, a fi propriul tău spectator.

Când suntem într-un cuplu, suntem obişnuiţi să facem cele mai multe lucruri în doi, şi acest lucru intervine în repertoriul nostru comportamental până când devine un obicei şi, atunci când perechea nu este prezentă, ne simţim ciudat şi dezorientaţi, ca şi cum lucrurile nu ar mai avea nici o importanță.

Singurătatea nu este definită prin scăderea materiei (a fi „fără” ea sau „fără” el), ci de o multiplicare a „eului” care se recreează în autodescoperire.

Şi nu vorbesc despre retrageri spirituale sau de plecarea în vârful unui munte pustiu (deşi nu neg faptul că, uneori, poate fi util s-o faci). Ceea ce sugerez este să te apropii de singurătate, s-o atingi, s-o încerci, să te cufunzi în ea, să nu-ţi mai provoace teamă şi să o transformi într-o experienţă fericită şi rodnică. Singurătatea inteligentă nu înseamnă pustiire sau izolare; este o alegere în cunoştinţă de cauză, prin care ceilalţi rămân disponibili pentru întâlnire.

Invită-te să ieşi din tine şi conversează între „tine şi tine” sau între „mine şi mine”. Minţii tale îi e dor de tine. Şi, cu toate că faci tot posibilul pentru a justifica prezenţa persoanei iubite în fiecare moment al vieţii tale, va trebui să recunoşti, chiar dacă fără tragere de inimă, că partenerul tău uneori este în plus şi te enervează, deşi îl iubeşti. Există momente care sunt exclusiv ale tale şi care nu sunt proiectate şi nici destinate pentru nimeni altcineva.

3. Nu trebuie să-i spui totul partenerului tău

Neclaritatea amoroasă generează confuzie pentru că, din cauza atâtor discuţii, la un moment dat, spunem ceva ce nu ar trebui şi care este de neînţeles pentru celălalt. Comunicarea compulsivă nu este o virtute.

O clientă, într-un moment copleșitor de sinceritate, i-a mărturisit partenerului său că întotdeauna s-a simţit oarecum atrasă de soţul surorii lui, dar că „a fost doar atracţie şi nimic mai mult”. Aceasta a venit ca o lovitură de cuţit. A transformat un păcat scuzabil (imaginativ, jucăuş, inofensiv) într-unul de neiertat, pentru că din acel moment soţul a rupt pe viaţă relaţiile cu bărbatul respectiv (cumnatul său),  considerându-l extrem de ameninţător pentru stabilitatea familiei sale.

Dar de ce i-a spus? Cu câteva zile înainte, ea participase la o conferinţă în care un expert declarase că, pentru o viaţă de cuplu sănătoasă, nu ar trebui să existe secrete între parteneri, iar ea a interpretat asta într-un mod radical. Părerea mea este că da, secrete există cu siguranţă, şi încă multe.

Într-o relaţie afectivă inteligentă, amândoi ştiu că există anumite „fişiere rechizitorii”, mici sau mari, care n-ar trebui să fie deschise.

În ceea ce priveşte informaţiile, cel mai bine ar fi să manifestăm o anumită modestie şi să nu-i divulgăm partenerului, fără ocolişuri, tot ce gândim şi simţim. Nu vorbesc de infidelitate, ci de opinii, gusturi sau mici fantezii care n-ar trebui împărtăşite, care sunt proprii şi netransmisibile.

Cu mulţi ani în urmă, o mătuşă de-a mea i-a spus soţului ei că era „îndrăgostită” de un actor cunoscut. Unchiul meu a intrat în panică şi a început să aibă coşmaruri cu actorul respectiv. Cum să concureze cu un astfel de adversar? Mătuşa mea l-a liniştit cu următorul argument: „îndrăgostită, dar nu în felul în care se înţelege dragostea … Este mai degrabă ca o preocupare …” Dumnezeu ştie cum a gestionat unchiul meu aceste informaţii, dar problema a fost rezolvată rapid şi totul a revenit la normal. Cu toate acestea, atunci când subiectul se ivea din când în când în conversaţie, eu percepeam în ea o anumită şiretenie care mă făcea să cred că legătura sa amoroasă cinematografică continua încă în imaginar.

Dragostea nu cere să expui fiecare element al personalităţii tale sau ca mintea ta să funcţioneze în legătură directă cu partenerul. Repet: există lucruri care sunt numai ale tale, care îţi aparţin în virtutea propriilor tale drepturi şi care fac parte din fiinţa ta. Nu te simţi vinovat(ă) pentru că nu îi spui totul; acest lucru îţi păstrează vii credinţele, identitatea, visele, obiectivele, îndoielile pe care le ai … care sunt ale tale …

4. Explorează situaţii noi

Dacă vrei să te detaşezi, trebuie să scoţi la iveală spiritul de aventură din tine. Chiar şi cel mai laş sau cel mai prudent om îl posedă – nu trebuie decât să atingi tasta corespunzătoare. Din păcate, deşi ne naştem cu instinctul de a explora lumea, învăţământul social este organizat în aşa fel încât să stopeze acest impuls. Multe cercetări existenţiale înfricoşează şi nu este ceva de care ne vom elibera prea repede. Oamenii care nu suferă din cauza dependenţei sunt exploratori inimoşi şi activi, sunt observatori şi curioşi: nişte spectatori ai existenţei.

Nu mă refer la experimentele iresponsabile cum ar fi testarea drogurilor şi alte prostii similare, ci la darul de a fi uimit sau dezamăgit în faţa realităţii, la investigarea de dragul investigării, la a vedea ceea ce este, la a-ţi vârî nasul peste tot, ca o pisică.

Oamenii dependenți de partenerul lor îşi pierd acest comportament, îl sacrifică „în numele iubirii” şi cred că explorarea este potenţial periculoasă deoarece simt că partenerul lor s-ar putea îndepărta de ei.

Din această cauză, adoră rutina şi o protejează cu dinţii: frica de a-şi pierde partenerul eclipsează pasiunea pentru descoperire, potoleşte impulsul călător, îl îmblânzeşte.

Dacă doreşti într-adevăr să te schimbi, începe cu lucrurile simple. Încearcă să te rupi de obiceiurile de zi cu zi: ia-o pe scurtături, învaţă să fii nomad.

Dacă te învârți în mediul tău într-un mod diferit, cu detaşare şi prospeţime, o să descoperi multe lucruri din care nu ai gustat sau pe care nu le-ai observat înainte.

Vreau să spun că trebuie să ştergi de praf capacitatea de mirare şi să o pui în mişcare. Nu ai nevoie de partenerul tău pentru a face acest lucru! Oamenii dependenţi sfârşesc într-un fel de toropeală existenţială în urma atâtor gânduri şi acţiuni întreprinse în funcţie de „jumătatea” lor. „Eul” adoarme în automatisme. Nu ai impresia uneori că s-au terminat temele de discuţie cu partenerul tău? Şi cum să nu se termine dacă niciodată nu se întâmplă nimic nou?!

Un client mi-a spus: „Ceea ce îmi cereţi este periculos. Dacă aş explora, ar trebui să-i dau şi ei permisiunea să facă acest lucru.” I-am răspus: „Şi care e problema? Veţi avea mult mai multe lucruri despre care să vorbiţi, mult mai multe lucruri de împărţit, veţi fi oameni vii.” Mai târziu, el mi-a mărturisit: „Nu mă simt cu adevărat împăcat decât atunci când ea doarme sau este acasă.” Gelozia patronată de către dependenţă: un cocktail mortal.

Independenţa nu înseamnă răcirea iubirii, ci este o reînnoire; înseamnă să fii întreg în ciuda dragostei, şi chiar mai presus de ea.

5. Învață să te descurci singur(ă)

Această idee reiese din cele de mai sus.

Dependenţii asimilează inutilitatea ca parte a vieţii şi, cu timpul, îşi pierd puţina autonomie care le-a mai rămas.

Din nou frica, mereu frica. „Fă-mi asta!” sau „Ajută-mă cu cealaltă!”, când de fapt ar putea să rezolve lucrurile sau să le facă fără nici un fel de ajutor.

Îmi aduc aminte de cazul unei cliente care a reuşit să se elibereze datorită unui atac de cord suferit de soţul ei. Timp de o lună, cât a durat recuperarea bărbatului la clinică, ea a trebuit să aibă grijă de absolut tot. Coşmarul oricărui dependent emoţional (să înfrunte viaţa fără bodyguardul său afectiv) a devenit realitate pentru ea. Inutilitatea sa a ieşit în evidenţă rapid. De exemplu: nu ştia să programeze televizorul la canale prin cablu; odată a petrecut o dimineaţă întreagă încercând să facă un depozit la bancă (nici măcar nu ştia la ce bancă!); nu avea nici cea mai mică idee cât costa benzina, nici cum se deschide rezervorul de la maşină; nu ştia nici un număr de telefon important; habar n-avea cum să facă un apel telefonic în afara ţării şi aşa mai departe.

Deşi nu i-a convenit deloc, a fost „văduvă” timp de o lună şi a fost nevoită să rezolve tot felul de probleme, unele destul de complexe. Când soţul ei s-a întors de la spital, a găsit o femeie mai sigură şi mai puţin inactivă, ca şi cum ar fi trecut printr-o terapie de schimbare extremă, în timp record. Într-o şedinţă ulterioară, ajungeam la concluzia că nu trebuia să aştepte alt infarct pentru a se perfecţiona în continuare şi că autoeficacitatea („Eu sunt capabilă.”) trebuia să devină o motivaţie vitală.

6. Identifică sursele de dependență

Dependenţa emoţională se strecoară prin toate părţile şi se manifestă în diferite moduri:

  • repectul de sine scăzut,
  • necesitatea de a avea succes,
  • căutarea siguranţei sau
  • senzaţia de slăbiciune.

Este important să cunoşti originile dependenţei tale, cum s-a născut, cum a evoluat şi ce anume o menţine. Încearcă să găseşti sprijin, ajutor, grupuri terapeutice sau lectură.

Cultura noastră a confundat dependenţa afectivă cu „marea iubire” şi a permis să se transforme într-o pandemie. Referitor la aceste cazuri, aud la nesfârşit fraze care aproape că ridică dependenţa la rang de virtute: „Cât de mult o iubeşte!”, „Ea ar face orice pentru el!”, „Se iubesc atât de mult încât nu pot trăi unul fără celălalt!”.

Dependenţa emoţională este un rău; luptă împotriva ei: delimiteaz-o, recunoaşte-o şi înfrunt-o. Poate că nu se poate face fără asistenţă de specialitate, dar cel mai important lucru este că se poate vindeca şi vei putea iubi fără să suferi.


0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *