Două fete sunt prietene, trei băieţi sunt prieteni, două familii sunt într-o relaţie de prietenie, două sate, două oraşe, două familii se împrietenesc. Prietenia cu cel mai puternic impact este însă prietenia dintre soţ şi soţie, precedată de prietenia caracteristică vârstei, pregătitoare căsătoriei.

De ce spunem că prietenia cu valenţele cele mai mari există între soţi şi soţii?

Unii cred, în mod greşit, că noua stare de soţ şi soţie anulează starea pe care până atunci am numit-o prietenie. Iată însă că Hristos ne-a iubit în aşa fel şi atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, pentru păcatul tuturor oamenilor, din toate timpurile. El a ales ca permanenţă toate aceste rele, Biserica fiind noi. Şi lucrurile nu merg bine, pentru că noi înşine nu mergem bine şi pentru că Dumnezeu ne priveşte cu dreptate. Cei de pe urmă pot să fie cei dintâi. Iar prietenia trebuie să caracterizeze familia.

Există şi astăzi forţe, dinăuntru şi dinafară, care vor să atace unitatea familiei, iar atunci este uşor să divorţezi, este permis să-ţi împarţi averea adunată. Eventual se uşurează totul predându-se copiii, fructul iubirii, la un orfelinat.

De aceea ar trebui împreună să medităm cum ar fi mai bine să începem o prietenie sau cum să o transformăm pe cea existentă în acest chip ideal. Când zicem „ideal” ne deranjează cuvântul, pentru că de obicei este ceva de neatins. Însă sub aspect creştin totul este posibil. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, ne-a spus-o Hristos.

Deci noi credem că putem întemeia prietenii, apoi căsnicii, noi credem că putem menţine sau transforma prietenii şi, făcând aşa cum ar dori Hristos, nu mai riscăm această ruptură interioară, care de multe ori ne seacă atunci când se destramă căsătoriile.

Prietenul are un statut deosebit în accepţiunea creştină. Prietenul este acela care poate veni oricând în casa ta. Prietenul este acela care poate mânca oricând la masa ta. Prietenului i se permit toate. De ce? Pentru că prietenia exprimă relaţia strânsă dintre două sau mai multe persoane, iar Dumnezeu ne iubeşte pe noi dacă şi noi suntem cu El şi adunaţi prin El. Prietenia este, în accepţiunea creştină, privită ca început şi ca stare – în acelaşi timp – a iubirii. Oamenii mai întâi se împrietenesc, după aceea se iubesc. Există şi un gen anume de iubire – precedată de un fel anume de prietenie. […]

Noi propovăduim însă o prietenie trainică ce începe şi se continuă în orice moment al vieţii. Noi, Biserica Ortodoxă, prin tot ceea ce putem, trebuie să propovăduim această prietenie, această iubire.

Vrem să recomandăm tinerilor să se placă după criterii fizice, apoi după criterii morale, şi după aceea, dacă mai este loc, şi după criterii intelectuale.

După care considerăm că este de ajuns (căci aşa ne-a învăţat Sf. Ioan Gură de Aur) şi apoi recomandăm împrietenirea. După aceea le recomandăm să se îndrăgostească unul de altul. După aceea le recomandăm să se iubească. După aceea le recomandăm iarăşi să se îndrăgostească şi iarăşi să se iubească şi tot aşa. La o vârstă înaintată (de exemplu la 86 ani) se poate face un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat. […]

Fiecare fată, cu puţine excepţii, îşi doreşte un cămin.

Cuvântul „cămin” exprimă mai mult decât căsnicie. Cuvântul „cămin” exprimă o stare intimă de comunicare cu ceilalţi, dar mai întâi este locul unde există un soţ, o soţie, copii, unde există probleme, dar unde există şi bucurii. De aceea la nuntă avertizăm în ocolişul mesei şi în sfârşitul slujbei (la otpust): „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit”. Sf. Mare Mucenic Procopie, ocrotitorul Mirei, avertizează pe cei doi miri ce au fost încununaţi că de acum pot duce cu binecuvântarea lui Dumnezeu o viaţă în doi, dar că această viaţă este o permanentă mucenicie.

Biserica Ortodoxă este realistă. Noi avem moştenire de la Sf. Ioan Gură de Aur 11 reguli canonice ale nunţii creştine.

Prima regulă ce trebuie împlinită este ca tinerii să se placă.

De aici concluzia că în alegerea unui prieten în perspectiva căsătoriei şi a dorinţei de a avea copii, căci despre această prietenie am vorbit noi, primul criteriu este aspectul fizic, adică cel cu care vrei să te împrieteneşti trebuie să-ţi placă.

Dumnezeu a creat toate fetele frumoase şi toţi băieţii frumoşi, dar unor băieţi le plac anumite fete, iar unor fete doar anumiţi băieţi.

Dacă nu pornim de la acest criteriu, în primul rând nu vom reuşi să întemeiem o prietenie sau va trebui să aşteptăm ca „pofta să vină mâncând”, cum se zicea în trecut în perspectiva căsătoriilor „aranjate”. Ori azi nu trebuie să fie aşa! Dacă tot suntem în postura să alegem, atunci să alegem. Putem să ne împrietenim uneori – accidental – când nişte calităţi morale (mai rar intelectuale, dar în general morale), nişte afinităţi fac în mod neaşteptat să se nască prietenia.

Nu în acelaşi fel se pune problema într-o prietenie care nu dorim să conducă la căsătorie, în aceasta contează în primul rând criteriile morale şi intelectuale. De exemplu, pentru doi băieţi, nu trebuie să ţină cont neapărat de aspectul fizic dacă vor să se împrietenească. Două fete, la fel. Chiar un băiat şi o fată se pot împrieteni, nu în perspectiva căsătoriei, fără să ţină cont de aspectul fizic, ca să studieze împreună la fizică. Se pot împrieteni fără să ţină cont de cum arată. Dar în vederea întemeierii unei familii trebuie ţinut cont de criteriul acesta.

În secolul al IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur se pronunţa aşa: „nu vom ajunge să facem paşii număraţi” fără de pasul numărul 1, ca cineva să-ţi placă, să te atragă într-un fel.

Pentru că omul este un unicat în lume, fiecare dintre noi avem un punct de vedere. Mie îmi place o fată, ţie îţi place o altă fată. Alt fel de fată. Mie îmi place soţia mea, ţie îţi place soţia ta.

De ce? Şi fiecare aducem argumente. Deci pornim de aici. Asta nu înseamnă că respectiva fată, pe care doreşti să o contactezi în vederea prieteniei, trebuie să treacă printr-un concurs de Miss. Nu! Să-ţi placă ţie! Părerea celorlalţi nu contează.

După aceea nu urmează calităţile intelectuale, ci urmează calităţile morale. Trebuie analizat şi dacă aveţi nişte puncte comune în vederea practicării unor virtuţi. Cine are calităţi morale poate să ajungă şi la practicarea virtuţilor.

Pe de altă parte, ca orice om, prietenul sau prietena ta are şi defecte. Întrebarea pentru tine este dacă poţi suporta aceste defecte.

Cum ar fi cazul unei fete, se împrieteneşte cu un băiat şi acela fumează, bea şi se poartă nepoliticos. Ea stă şi se întreabă: pot eu să suport acestea în viaţa mea când mă voi căsători cu el? Dacă da, întemeiez o prietenie, dacă nu, mă las păgubaş, pentru că aşa ne-a creat Dumnezeu, frumoşi, dar trebuie să ţinem cont de specificul şi afinităţile fiecăruia.

Este de preferat mai întâi să ne placă omul şi cu defectele lui, dar dacă nu ne place, dacă nu ne îndrăgostim încât să se dărâme „stâlpii cerului” peste noi, nu trebuie să ne căsătorim; trebuie să mai aşteptăm, să mai studiem, pentru că în căsnicie se rezistă doar aşa.

Şi toate aceste hopuri, aceste probleme care apar în căsătorie, copii, copii bolnavi, boli, lipsuri materiale, financiare, conflicte cu vecinii, cu rudele, toate se pot suporta dacă trăieşti lângă o fiinţă de care îţi place la nebunie în cam toate aspectele.

(Extrase din volumul “Soț ideal, soție ideală” cu conferințe ale Pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului)

Categories: Relații

0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *