“Oare duci viața pe care ți-o dorești sau pe cea aleasă de alții? Uneori este mai ușor să lași pe altcineva să ia decizii în locul tău, iar când este vorba de lucruri minore, nici nu are importanță. Dar dacă iei decizii importante în necunoștință de cauză, nu vei afla niciodată cine ești sau îți vei irosi pur și simplu harurile. Sunt oameni care ar face orice pentru ca să nu tulbure apele – chiar cu riscul de a se îneca“. Acestea sunt câteva dintre ideile menționate de Alan Cohen în cartea sa “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It” (“De ce viața ta e oribilă: și cum o poți remedia“) în care încearcă să ne arate cum ne sabotăm singuri drumul spre fericire. “CREZI CĂ NU VEI REUȘI NICIODATĂ?” ne întreabă Cohen gata în a ne demonta și acest blocaj.
În excelentul film “The Truman Show”, Jim Carrey interpretează rolul unui om care, fără a ști acest lucru, își trăiește întreaga viață pe un ecran de televizor supradimensionat. În timp ce Truman crede că face ceea ce vrea, el este de fapt manipulat de un producător care îl urmărește de la distanță. În cele din urmă, Truman află ce se întâmplă și încearcă să scape din orășelul pe care nu-l părăsise niciodată. Pentru ca popularul show TV să continue, producătorii imaginează tot felul de obstacole menite să-l împiedice pe Truman să se elibereze.
La un moment dat, un asistent îl întreabă pe producător: „Crezi că va reuși să scape?“ Acesta răspunde calm: „Dacă ar fi absolut hotărât s-o facă, ar putea oricând. Adevărul este că preferă lumea în care trăiește.“
Benjamin Franklin nota undeva:
„Mulți oameni mor la douăzeci și cinci de ani, dar nu sunt îngropați decât la șaptezeci și cinci.“
Nu putem scăpa de moartea fizică, dar cea spirituală e opțională. Și tragică. Îți poți desfășura activitatea, după toate aparențele în deplinătatea forțelor fizice, dar dacă ai sufletul obosit nu poți să spui că trăiești cu adevărat. Intensitatea cu care îți trăiești viața depinde de cât de mult îți respecți preferințele personale.
„Dacă știi ce dorești cu adevărat și nu spui cu umilință «amin» când ceilalți îți arată ce ar trebui să faci înseamnă că ai sufletul viu“, scria Robert Louis Stevenson.
Am văzut o anchetă TV despre utilizarea telefoanelor publice (în S:U.A.). Dacă cel care sună vrea o convorbire interurbană sau în străinătate, răspunde o operatoare care întreabă prin ce companie vrea să vorbească. Dacă clientul nu are nici o preferință, răspunde: „N-are importanță“ sau „Oricare“. Reacția pieței a fost promptă: s-au înființat companii telefonice cu numele „Compania Telefonică Oricare“ sau „Compania N-are importanță“. Când operatoarea aude „N-are importanță“ face legătura prin sistemul de încasare al companiei respective, iar clientul trebuie să plătească uneori destul de mult pentru asistență. Totul e perfect legal și este posibil pentru că unii oameni îi lasă pe alții să aleagă în locul lor.
Dacă nu-ți folosești mintea, o va face altcineva.
Dave Barry era, la gimnaziu, clovnul clasei și a avut destule necazuri din cauza glumelor pe care le făcea în timpul orelor. Un profesor l-a certat într-o zi: „Mai bine te-ai apuca de treabă, Dave Barry! N-ai să poți glumi toată viața!“
Din fericire, Barry nu și-a ascultat profesorul și a devenit cel mai de succes umorist din Statele Unite, cu numeroase cărți și articole comice publicate în ziarele americane. A câștigat și Premiul Pulitzer.
Dave Barry glumește toată viața și o face bine! Dacă și-ar fi ascultat profesorul și ar fi făcut ceva sigur, dar plicticos, am fi pierdut cu toții clipe minunate de relaxare și râs sănătos. Iar el ar fi devenit, desigur, încă un cadavru ambulant.
Amintește-ți zilnic că nu ești zombi și că societatea telefonică nu trebuie să te jecmănească.
În fond, viața noastră depinde de deciziile pe care le luăm și de aceea trebuie să reprezinte ceea ce dorim cu adevărat.
(Traducere, selecție și adaptare după Alan Cohen, “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It”, Random House Publishing Group, 2007)
0 Comments