Roseto Valfortore se află la o sută de mile sud-est de Roma, la poalele Apeninilor, în provincia italiană Foggia. În stilul localităţilor medievale, orăşelul este organizat în jurul unei mari pieţe centrale. Cu faţa la piaţă, se ridică Palazzo Marchesale, palatul familiei Saggese, marii seniori de odinioară. Printr-o boltă laterală se ajunge la biserică, Madonna del Carmine —Doamna noastră de pe Muntele Carmine. Trepte înguste de piatră urcă dealul, flancate de case de piatră înghesuite, cu două etaje şi acoperişuri din ţiglă roşie. Secole la rand, paesanii din Roseto au muncit în minele de marmură de pe dealurile vecine sau au cultivat câmpurile din vale, mergând patru-cinci mile în josul dealului dimineaţa şi apoi întorcându-se cu greu la drum de noapte. Viaţa era grea. Localnicii nu erau instruiţi, erau extrem de săraci şi fără mari speranţe de bunăstare economică, până când, la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, în Roseto s-a auzit de tărâmul oportunităţilor de dincolo de ocean.

Primii emigranți

În ianuarie 1882, un grup de unsprezece oameni din Roseto — zece bărbaţi şi un copil — a pornit pe ocean spre New York. Prima lor noapte în America au petrecut-o dormind pe podeaua unei taverne de pe Strada Mulberry, în cartierul Mica Italie din Manhattan. Apoi au pornit spre vest, găsind în final de muncă într-o mină de gresie la nouăsprezece mile mai la vest de oraşul Bangor, Pennsylvania. Anul următor, cincisprezece oameni din Roseto au plecat din Italia în America, şi caţiva membri ai acelui grup au ajuns tot în Bangor, alăturându-se compatrioţilor lor de la cariera de gresie. Aceşti emigranţi, la rândul lor, au scris celor de acasă despre ţara făgăduinţei din Lumea Nouă şi, în scurtă vreme, grupuri după grupuri şi-au făcut bagajele şi au pornit spre Pennsylvania, până când grupurile răzleţe de emigranţi s-au transformat într-o adevărată invazie. Numai în 1894, aproximativ 1.200 de italieni din Roseto au solicitat paşapoarte pentru America, abandonând total satul lor de origine.

Emigranţii au început să cumpere pămant pe un versant stâncos, legat de Bangor doar printr-un drum de căruţe abrupt, brăzdat de făgaşe. Au construit două case din piatră îngrămădite una în alta, cu acoperişuri din gresie, în mijlocul potecilor înguste care coborau şi urcau colina. Au construit o biserică şi au numit-o Our Lady of Mount Carmel (Doamna noastră de pe Muntele Carmel). Strada principală au numit-o Bulevardul Garibaldi, în cinstea marelui erou al Italiei unite. La început, au numit orăşelul Noua Italie. Dar l-au schimbat în scurt timp cu ceva care părea mai potrivit, dat fiind că majoritatea veniseră din acelaşi sat din Italia, cu caţiva ani în urmă. L-au numit Roseto.

Orașul prinde viață

În 1896, un tânăr preot plin de energie — Părintele Pasquale de Nisco — a luat în primire parohia de la Our Lady of Mount Carmel. De Nisco a fondat societăţi spirituale şi a organizat festivaluri. A încurajat orăşenii să cureţe solul şi să planteze ceapă, fasole, cartofi, pepeni şi pomi fructiferi în grădinile din spatele caselor. Le-a dat seminţe şi bulbi. Oraşul a prins viaţă.

Localnicii au început să crească porci şi să cultive viţă-de-vie pentru vin. Au fost construite o şcoală, un parc, o mănăstire şi un cimitir. De-a lungul Bulevardului Garibaldi au început să se deschidă magazine, brutării, restaurante şi baruri. Au apărut o mulţime de fabrici care produceau bluze ce urmau să fie vândute.

Bangorul vecin era în cea mai mare parte locuit de englezi şi galezi, iar oraşul următor era majoritar german, ceea ce însemna — date fiind relaţiile încordate dintre germani, englezi şi italieni în acei ani — că Roseto rămânea numai pentru locuitorii lui: dacă mergeai în sus şi în jos pe străzile din Roseto, Pennsylvania, în primele decenii de după 1900, nu auzeai vorbindu-se decât italiană, şi nu orice italiană, ci exact dialectul foggian din sud care se vorbea în Roseto-ul italian. Roseto, Pennsylvania, era o lume autonomă micuţă şi îngustă — necunoscut de societatea din jur — şi ar fi putut foarte bine să rămână aşa dacă nu ar fi existat un om numit Stewart Wolf.

Un doctor intrigat

Wolf era doctor. A studiat digestia şi afecţiunile stomacului la Universitatea din Oklahoma. Obişnuia să îşi petreacă verile la o fermă pe care o cumpărase în estul Pennsylvaniei, nu departe de Roseto — deşi aceasta nu înseamnă nimic, desigur, de vreme ce Roseto era atât de izolat, încat puteai să locuieşti în imediata vecinătate şi să nu ştii niciodată mai nimic despre el.

„La un moment dat, într-o vară când eram la ţară — aceasta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’50 — am fost invitat să ţin un discurs pentru societatea medicală locală”, spunea Wolf cu ceva ani în urmă, într-un interviu. „După ce am terminat, unul dintre doctorii din zonă m-a invitat la o bere. Şi în vreme ce beam, mi-a zis:

≪Ştiţi, practic medicina de şaptesprezece ani. Am pacienţi de peste tot şi rar se întamplă să dau peste cineva din Roseto sub varsta de 65 de ani cu probleme cardiace≫”.

Wolf era sceptic. Aceasta se întampla în anii ’50, cu mulţi ani înainte de apariţia medicamentelor care reduc nivelul colesterolului şi a măsurilor agresive de prevenire a bolilor de inimă. Aceste afecţiuni aveau caracter epidemic în Statele Unite. Erau principala cauză a decesului pentru bărbaţii cu vârste până în 65 de ani. Conform percepţiei generale, era imposibil să fii doctor şi să nu dai peste afecţiuni cardiace.

De ce nu existau afecțiuni cardiace în Roseto?

Wolf s-a decis să iniţieze o investigaţie. A mai apelat şi la ajutorul unor studenţi şi colegi din Oklahoma. Au cercetat cu atenţie certificatele de deces ale localnicilor, mergând înapoi în timp până la primele înregistrări. Au studiat fişele medicale şi au construit genealogiile familiilor.

„Am avut mult de muncă”, spunea Wolf. „Am hotărât să facem un studiu preliminar. Am început în 1961. Primarul a zis că ne putem baza pe ajutorul tuturor surorilor lui. Avea patru surori. ≪Puteţi lucra în sala consiliului orăşenesc≫, a spus el. ≪Şi unde veţi avea întalnirile de consiliu?≫ am întrebat eu. ≪Ei bine, le amânăm o perioadă,≫ a răspuns el.

Doamnele ne aduceau mâncare. Aveam nişte cabine în care puteam lua sânge sau face EKG. Am lucrat aşa patru săptămâni. Apoi am vorbit cu autorităţile. Ne-au lăsat să lucrăm în şcoală pe durata verii. Am invitat la teste toată populaţia din Roseto.”

“Oamenii aceştia mureau de bătrâneţe”

Rezultatele au fost de-a dreptul ciudate. În Roseto, practic nici o persoană sub 55 de ani nu a murit de atac de cord, nici nu a prezentat vreun semn de afecţiune cardiacă. Pentru bărbaţii din Roseto peste 65 de ani, rata mortalităţii din cauza bolilor de inimă era aproape jumătate din rata din Statele Unite în general. Rata mortalităţii în Roseto, indiferent de cauză, era, uluitor, cu 30-35% mai scăzută decât ar fi trebuit.

Wolf a chemat în ajutor un prieten de-al său, un sociolog de la Universitatea din Oklahoma, numit John Bruhn.

„Am angajat studenţi la medicină şi absolvenţi de sociologie şi am mers din casă în casă în Roseto şi am stat de vorbă cu toţi cei cu vârste peste 21 de ani”, işi aminteşte Bruhn. Acestea s-au întamplat cu mai mult de cincizeci de ani înainte, dar Bruhn încă mai avea o umbră de amuzament în voce amintindu-şi ce au descoperit.

„Nu exista nici o sinucidere, nu exista alcoolism, nu exista dependenţă de droguri, iar criminalitatea era foarte redusă. Toată lumea o ducea bine. Apoi am analizat ulcerele digestive. Nici aşa ceva nu avea nimeni. Oamenii aceştia mureau de bătrâneţe. Şi cu asta, basta.”

În profesia lui Wolf exista un nume pentru un loc ca Roseto — un loc care ieşea din tiparele cotidianului, unde legile normale nu se aplicau. Roseto era ceva excepţional.

Fumători pasionați luptându-se cu obezitatea …

La început, Wolf s-a gândit că locuitorii din Roseto ţineau, cel mai probabil, vreun regim alimentar cunoscut în Lumea Veche care îi ajuta să fie mai sănătoşi decat ceilalţi americani. Dar a înţeles rapid că nu era aşa. Prăjeau cu untură, nu cu mult mai sănătosul ulei de măsline pe care il folosiseră în Italia. În Italia, pizza era un blat subţire cu sare, ulei şi poate cateva roşii, anşoa sau ceapă. în Pennsylvania, pizza era o cocă coaptă cu cârnaţi şi pepperoni, salam, şuncă şi uneori ouă.

Deserturile de genul biscuiţi şi taralli se păstrau de obicei pentru Crăciun şi Paşte; în Roseto se mâncau tot timpul anului. Când Wolf a apelat la dieteticieni pentru a analiza obiceiurile tipice de alimentaţie din Roseto, a descoperit că un procent impresionat (41%) din caloriile lor proveneau din grăsimi. Şi nu era genul de oraş în care oamenii se scoală la răsărit pentru a face exerciţii yoga şi pentru a alerga şase mile. Oamenii din Roseto erau fumători pasionaţi, mulţi dintre ei luptându-se cu obezitatea.

Clar nu era vorba de dietă sau exerciţii, dar atunci să fie moştenirea genetică? Locuitorii din Roseto erau un grup restrâns provenit din aceeaşi regiune din Italia, şi următorul gând al lui Wolf a fost întrebarea dacă nu cumva se bucurau de o descendenţă rezistentă care îi proteja împotriva bolilor. Aşa că a început să caute rude ale oamenilor din Roseto, care locuiau în alte părţi ale Statelor Unite, pentru a verifica dacă aveau aceeaşi sănătate remarcabilă ca şi verii lor din Pennsylvania. Nu aveau.

O rata a mortalității de 3-4 ori mai mică

Apoi Wolf a trecut în revistă zona în care trăiau respectivii. Era oare posibil ca simplul fapt de a locui la poalele munţilor din Pennsylvania de est să influenţeze pozitiv starea de sănătate? Oraşele cele mai apropiate de Roseto erau Bangor, care era în josul dealului, şi Nazareth, la cateva mile depărtare. Ambele aveau cam aceleaşi dimensiuni ca Roseto, cu profiluri de vârstă similare, caracteristici socio-economice asemănătoare, acelaşi gen de locuri de muncă ca şi în Roseto şi populate cu acelaşi gen de emigranţi europeni muncitori şi profund religioşi.

Wolf a cercetat fişele medicale din ambele oraşe. Pentru bărbaţii peste 65 de ani, rata mortalităţii cauzate de afecţiuni cardiace în Nazareth şi Bangor era cam de trei ori mai mare decat în Roseto. Rata afecţiunilor mentale în Nazareth era 505,8 la 100.000. Iar pentru bărbaţii din Roseto era de 162,2 la 100.000. Altă fundătură.

Secretul din Roseto

Secretul Roseto-ului, a realizat curând Wolf, nu erau dieta, exerciţiile fizice sau genele ori regiunea în care era localizat Roseto. Era însuşi Roseto.

Umblând de colo-colo prin Roseto şi vorbind cu localnicii, Wolf şi Bruhn au început să remarce urma lăsată de istorie asupra oraşului. Au observat cum localnicii se vizitau între ei, oprindu-se pe stradă pentru a sta de vorbă în italiană şi mancând impreună în curţile din jurul caselor. Au aflat care erau clanurile familiale extinse pe care se baza structura socială a oraşului. Au constatat că multe case adăposteau câte trei generaţii sub acelaşi acoperiş şi au descoperit respectul de care se bucurau bunicii. Au mers la împărtăşănie la Biserica Doamna noastră de pe Muntele Carmel şi au văzut efectul unificator şi calmant al bisericii. Au numărat douăzeci şi două de organizaţii civice distincte într-un oraş cu numai 2.000 de locuitori. Au experimentat etosul egalitarist specific oraşului, care îi descuraja pe cei înstăriţi să îşi etaleze succesul şi îi ajuta pe cei mai puţin realizaţi să îşi mascheze eşecurile.

Au constatat că, transplantând cultura ţărănească din sudul Italiei pe câmpurile din estul Pennsylvaniei, oamenii din Roseto creaseră o structură socială proiectivă puternică, capabilă să îi izoleze împotriva presiunii exercitate de lumea modernă. Oamenii din Roseto nu erau sănătoşi datorită lucrurilor pe care le făceau, sau pentru că erau cine erau, sau ca urmare a deciziilor pe care le luaseră privind sănătatea.

Erau sănătoşi datorită locului din care proveneau, datorită lumii pe care o creaseră pentru ei în micul lor oraş dintre dealuri.

„Îmi amintesc prima dată când am fost în Roseto şi modul în care serveau masa în familie câte trei generaţii, toate brutăriile de la colţ de stradă, oamenii care colindau oraşul în sus şi în jos, stând pe prispele caselor şi vorbind, fabricile de haine unde lucrau femeile în timpul zilei, în vreme ce bărbaţii munceau în minele de gresie”, spunea Bruhn. „Era ceea ce puteai vedea într-o zonă rurală din Italia. Era ceva magic.”

Nu vă credem …

Când Wolf şi Bruhn au prezentat descoperirile lor pentru prima dată în faţa comunităţii medicale, vă puteţi imagina cu ce scepticism au fost întâmpinaţi. Au mers la conferinţe, unde omologii lor au prezentat cantităţi imense de date, aranjate în tabele complexe, cu referire la un tip sau altul de proteine sau de proces fiziologic, iar ei nu au vorbit decât despre beneficiile misterioase şi magice ale oamenilor care se opreau pe stradă pentru a sta de vorbă şi care serveau masa împreună cu trei generaţii din familie.

O viaţă lungă, spune înţelepciunea acelor vremuri, depinde în mare măsură de cine suntem — de genele noastre, cu alte cuvinte. Depinde de deciziile pe care le luăm — de ce alegem să mâncăm, de cât de multă mişcare alegem să facem şi de cât de eficient suntem trataţi de sistemul medical.

Comunitatea dă sănătatea

Nimeni nu a fost obişnuit să se gândească la sănătate din perspectiva comunităţii.

Wolf şi Bruhn au trebuit să îi facă pe specialişti să privească sănătatea şi atacurile de cord într-un mod total diferit: a trebuit să îi facă să realizeze că nu puteai înţelege de ce un om este sănătos dacă nu făceai altceva decât să analizezi faptele sau alegerile acelei persoane privite ca fiind izolată. Trebuia să priveşti dincolo de individ. Trebuia să înţelegi cărei culturi îi aparţinea acel individ, cine erau rudele şi prietenii lui şi din ce oraş proveneau familiile lor.

Era necesar ca specialiştii să aprecieze ideea că valorile lumii în care locuim şi oamenii cu care ne înconjurăm au un efect profund asupra fiinţei care devenim.

(Extras din Malcolm Gladwell, Outliers. The Story of Success, Little Brown & Company, a division of Hachette Book Group, Inc, NY, USA, 2008.)

Iar noi nu știm cum să facem să fim mai dezbinați și mai izolați unul față de celălalt … Sau e doar o percepție deformată a mea?

Categories: Relații

0 Comments

Leave a Reply

Avatar placeholder

Your email address will not be published. Required fields are marked *