Povestea mea

Povestea mea

1. INTRODUCERE

Povestea mea e una diferită.

Diferită de ce? – o să  spuneți.

Diferită de cea a altor colegi din domeniu, care au ajuns la limita sărăciei, au fost părăsiți, au început școli pe care le-au abandonat pentru că nu s-au regăsit în ele, au renunțat la serviciul care nu le aducea nici o satisfacție, au pierdut tot și au trebuit să o ia de la capăt. Adică n-au avut succes până ce n-au ajuns la fundul sacului și al disperării.

La mine n-a fost așa.

2. ÎNCEPUTURILE

Eu de când mă știu am încercat să fac ceva diferit de ceea ce făceau ceilalți.

Și ceva care să aducă și beneficii – celorlalți și, implicit, mie. De exemplu, în generală făceam „trafic” cu hârtii de gumă de mestecat și pachete de țigări goale. Așa am ajuns să am cea mai mare colecție din școală.  Aveam sute de ambalaje de la gume pe care nu le mestecasem niciodată și sute de pachete de la țigări pe care nu le fumasem niciodată.

Și tot atunci mi-am dat seama ce înseamnă invidia.

În clasa a VII-a lansam (clandestin – pe vremurile alea era periculos să faci așa ceva) revista clasei – o fițuică de câteva pagini în care relatam despre ultimile evenimente întâmplate în clasă, unde făceam versuri și satirizam pe profesori și pe unii dintre colegi.

Așa a început cariera mea jurnalistică!

Făcusem vreo 10-12 numere și lansasem și vreo 2-3 almanahuri (sau almanahe – apud Vanghelie). Totul scris de mână! (Nu erau calculatoare atunci). Am și vândut vreo câteva numere cu exorbitanta sumă de 5 lei bucata.  Almanahurile le dădeam cu 10 lei bucata (o sumă destul de serioasă atunci).

De fiecare dată când vindeam un număr, mergeam cu colegul meu, Adrian, să mâncăm câte o prăjitură la cofetăria din cartier. El își lua întotdeauna savarină, iar eu luam întodeauna amandină. Lui îi plăcea frișca și siropul, mie îmi plăcea ciocolata. Mult mai târziu a început să-mi placă și mie frișca, dar în alt context pe care poate vi-l voi spune cândva.

3. INIȚIEREA ÎN SOCIETATEA SECRETĂ ȘI PRIMELE DIZIDENȚE

Modest fiind, nu am vrut să povestesc niciodată experiența mea de dizident, deoarece am fost scârbit de pleiada de dizidenți apăruți, ca ciupercile după ploaie, după evenimentele din 1989 (Să-ți fie rușine, Mircea! Și ție, Silviule! Și ție, Virgile! … Nelule, de tine știam).

Dar tot într-a VII-a am făcut și o societate secretă.

Am convins pe cei mai buni trei prieteni ai mei din clasă să inițiem o societate secretă pe care am decis s-o botezăm: “Cap de mort”.

Aveam și legitimații negre cu … un cap de mort (evident!) pe ele. Le făcuse Ciprian deoarece se pricepea la desen mai bine ca mine. Pe legitimații erau trecute regulile de bază ale societății secrete dintre care cea mai importantă era să menținem secretul asupra acestei organizații cu prețul vieții. Nu știam noi ce înseamnă asta atunci, dar suna bine.

Făcusem și un jurământ, în spatele școlii, că nu vom divulga nici un secret al organizației. Încercasem să ne facem și frați de cruce, făcând o tăietură în cruce cu briceagul lui Ciprian pe degetul mare. De fapt, numai eu am făcut-o. Ceilalți, când au văzut cât sânge curge, au decis să se facă doar “frați”. Numai eu am rămas și “de cruce”.

Secretul organizației a rămas extrem de bine păzit astfel încât, la o săptămână după ce am făcut legitimațiile, a venit diriginta la mine, extrem de îngrijorată, și m-a luat într-un “one-to-one” încercând să afle vastele ramificații ale organizației în școală, în județ și în țară.

A fost dezamăgită atunci când i-am spus că eu sunt singurul membru și că era doar o joacă de copil. Nu știu de ce nu m-a crezut, dar mi-a băgat sub nas trei legitimații “Cap de mort”.

Erau ale prietenilor mei.

Atunci am aflat că mama lu’ Cipri îi găsise legitimația în buzunarul de la uniformă.

Neglijență în serviciu!

S-a impacientat, l-a luat la întrebări pe bietul Cipri, iar acesta, mai slab de înger și lipsit de antrenament, n-a rezistat interogatoriului matern și ne-a turnat pe toți.

Atunci am aflat ce înseamnă trădarea.

Cu aceasta s-a terminat și istoria scurtă, dar zbuciumată, a primei organizații secrete din timpul lui Ceaușescu. Scandalul a fost repede mușamalizat de dirigintă pentru a nu se ajunge la organele de partid și de securitate. Cred și-acum că mi-a salvat viața pentru că nu a raportat mai sus anihilarea filierei rețelei “Cap de mort”.

4. BROKER ÎN LICEU

Liceul mi-a adus și mai multe oportunități dintre care, de departe, cele mai interesante erau pariurile sportive.

Liviu, colegul meu de bancă, venise cu ideea, pe care am perfecționat-o și am rafinat-o împreună, astfel încât jumătate din clasă paria. Pariau și fetele. Și asta pe timpul când pariurile erau interzise.

Atunci nu exista decât Loto-Pronosport. Și noi. Ne respectam unii pe ceilalți. Ei făceau pariuri pe campionatele de fotbal (cel din țară și cel din Italia), iar noi pe partidele internaționale ale echipei de fotbal a României, ale echipelor de club în cupele europene sau pe meciurile din campionatul clasei la fotbal de masă.

Pariurile se făceau pe scorul final (deși, mai rar, făceam și pe scorul de la pauză). O variantă de pariu făcea 5 lei și puteai să pariezi oricâte variante doreai. Ceea ce făcea să se strângă o sumă frumușică de bani.

Și-acum mai țin minte când am luat potul cel mare și am câștigat fabuloasa sumă de 55 de lei (neimpozitabili). Cu banii ăștia mâncai trei feluri, de două ori, la un restaurant select si luai și o baterie de vin select (țăruș – trei sferturi – cu apă minerala, ambele la frapieră).

5. AFACERILE DIN FACULTATE

Trecerea la facultate a dus afacerile la un cu totul alt nivel. Nu mai câștigam sporadic, fără a mă gândi mai departe, ci am început să planific și sa văd micile afaceri în perspectivă.

Bine înțeles că cea mai profitabilă afacere era vânzarea de bere în caminele studențești (marja de profit 100%).

Aici trebuie să vă spun ceva: dacă întâlniți marje de profit de genul ăsta, atunci înseamnă că, da, ceva nu este în regulă.

În cazul vânzării de bere în cămine, o astfel de afacere era interzisă în vremea respectivă, deși cel puțin 2-3 camere din fiecare cămin vindeau ceea ce apărea, în anunțurile scrise de mână, drept “BRRC”. De aici și marja de profit îmbietoare.

Trebuia numai să respecți legea fundamentală: niciodată să nu bei din ceea ce aduci în cămin. Văzusem prea mulți colegi de-ai mei care se apucaseră de vândut bere, dar care n-au rezistat pe piață tocmai pentru că, în loc să vândă berea, o consumau.

Cu berea făceam tot felul de slalomuri pentru ca să nu ne prindă Miliția (Poliția de dinainte de evenimentele din Decembrie 1989) atunci când o aduceam, dar făceam și suficienți bani pentru a nu avea grija lor în fiecare lună.

Pornisem singur, apoi mă asociasem cu Liviu – colegul meu de bancă din liceu, care dăduse la aceeași facultate, și de care nu m-am putut despărți, așa că din anul II de facultate devenisem colegi de cameră și parteneri de afaceri. Din anul III făcusem cartel și cu doi olteni get-beget – John și Șoferu’ – care ne-au ajutat să creștem semnificativ cifra de afaceri cu ajutorul sigurului mijloc fix de care dispuneau – mașina personală.

Această Dacie 1300 a însemnat sfârșitul căratului berii cu cârca și trecerea la un alt nivel; mai elegant și mult mai profitabil. Dacă cu cârca puteai căra maxim 20-30 de sticle de bere de persoană, cu mașina puteam duce și 100-150 de sticle. E adevărat că atunci când duceam bere în spate arătam ca Rambo în zilele sale bune, dar trecerea la transportul auto avea multe avantaje: ne scutea de întâlnirile nedorite cu Miliția, ne scutea de wet T-Shirts (adică de tricouri transpirate), puteam să ducem o cantitate mult mai mare de bere la un singur drum și puteam să ducem și calupuri de gheață astfel încât berea să fie mereu rece (ceea ce vara constituia un avantaj competitiv important).

Făcusem rost și de butoaie mari de plastic în care să punem berea la rece. În condițiile astea ne permiteam să bem și noi o bere rece, și să încălcăm regula fundamentală din domeniu: nu consuma niciodată berea pe care o aduci în cămin.

Bănuiesc că, până acum, v-ați dat seama de ce lu’ Șoferu’ îi spunea Șoferu’. Bine înțeles că el conducea mașina atunci când noi mergeam să facem coada la bere. Am uitat să vă spun că, pe vremurile acelea, berea nu se găsea ca acum la fiecare colț de bloc. Era penurie de bere, iar, atunci când venea câte un camion cu bere la vreo alimentară,, se vindea imediat – cei care cumpărau mai mult fiind speculanți ca și noi. Așa că trebuia să cam umbli după bere până să găsești. Erau zile – puține, e adevărat – în care plecam să luăm bere și nu găseam în jumătate de București.

Berea nu era singurul lucru care nu se găsea. Multe lucruri nu se găseau – de la pâine și carne, până la bere, țigări și cosmetice.

Așa cum vă spuneam, concurența pe bere era mare. Nu eram nici pe de departe lideri de piață, dar scoteam suficienți bani pentru a ne permite să nu ne gândim la ziua de mâine.

Lider de piață era faimosul Shorley (omul care, după lovitura de stat din 1989, deschisese restaurantul cu același nume din Regie de se bătea lumea să găsească o masă pe trotuarele din jurul restaurantului). Ăsta vindea cât toți ceilalți vânzători din campus la un loc. Era faimos! Era arhicunoscut! Toată lumea știa că dacă nu găseai bere în tot campusul, atunci sigur găseai la Shorley. Shorley avea mai multă bere decât orice alimentară din București.

Pe vremurile acelea berea cea mai bună din București era berea Gambrinus (pe care, pentru a se răzbuna pe lunga serie de cafteli luate pe aceste plaiuri, de-a lungul secolelor, au nenorocit-o turcii după ce au cumpărat fabrica).

(Va urma)