5 TEMERI CARE TE ÎMPIEDICĂ SĂ FII INDEPENDENT(Ă)

În funcţie de felul de copilărie pe care l-ai avut, ţi-ai format o imagine asupra a ceea ce înseamnă să fii adult. Dacă ai crescut într-un mediu unde adulţii erau oameni rezonabili, care se bucurau de viaţă şi păreau să controleze evenimentele, maturizarea devine un lucru aşteptat cu nerăbdare. Dar dacă adulţii din jurul tău arătau deprimaţi şi lipsiţi de entuziasm, sau erau întotdeauna într-o dispoziţie proastă, perspectiva maturizării poate fi mai degrabă înfricoşătoare.

Întrucât copiii au doar cunoştinţe limitate despre posibilităţile care există în viaţă, acest fapt le restrânge viziunea asupra lumii şi, câtă vreme viziunea lor este astfel limitată, ei nu sunt în stare să vadă ce opţiuni le poate oferi viaţa şi cum să le folosească în chip optim. Ei trăiesc în mica lor lume, unde necunoscutul şi inexplicabilul sunt înspăimântătoare şi au calităţi mistice, care le scapă de sub control. Numai când dificultăţile şi situaţiile noi sunt înfruntate şi rezolvate, copilul învaţă să le integreze, sub formă de cunoştinţe suplimentare, lumii sale; aceasta îl ajută, prin urmare, să-şi lărgească orizontul.

Dar când oamenii sunt copleşiţi de situaţii traumatizante, putem observa mişcarea inversă, respectiv o retragere din lumea exterioară şi o restrângere a graniţelor, iar acest lucru poate să aibă ca rezultat incapacitatea de a ieşi din casă (agorafobie) sau lipsa dorinţei de a comunica ori de a interacţiona cu alţii (depresie).

Există cinci temeri fundamentale care îi împiedică pe tineri să se integreze în lumea adulţilor sau, o dată ajunşi adulţi, să înainteze dincolo de un anumit stadiu în dezvoltarea lor personală:

• teama de a explora realitatea exterioară lumii tale;
• teama de a-ţi asuma răspunderea pentru acţiunile tale;
• teama de a spune “nu”;
• teama/frica de autoritate;
• teama de schimbare.

Să le analizăm pe fiecare în parte.

1. TEAMA DE A EXPLORA REALITATEA EXTERIOARĂ LUMII TALE

În acest context, expresia “realitate” este folosită într-un sens individual. Fiecare dintre noi îşi construieşte propria realitate, îşi formează propria imagine mentală despre modul cum funcţionează lumea şi despre ceea ce îi pune în mişcare pe ceilalţi oameni, aşa încât fiecare imagine este unică. Comunicând cu alţii, luăm cunoştinţă de realităţile lor şi descoperim unde se suprapun şi unde diferă imaginile.

Dacă vedem lumea în mod similar cu altcineva, şansele de a ne împrieteni sunt mai mari decât dacă vederile noastre diferă considerabil.

Găsirea altei persoane care ne împărtăşeşte părerile ne aduce mulţumire şi linişte pentru că acest lucru ne validează propriul punct de vedere şi respect de sine.

Cu cât oamenii ne aprobă mai mult, cu atât ne simţim mai bine în propria piele şi cu atât suntem mai siguri că avem dreptate.

În consecinţă, orice lucru din afara propriei noastre realităţi devine indezirabil, ne deranjează, îl privim cu suspiciune.

Clubul proprietarilor de buldogi nu va admite pe nimeni care posedă un terrier Yorkshire; un grup de întâlnire al femeilor nu-i va lăsa pe bărbaţi să participe; rasistul nu va ieşi în lume ca să cunoască oameni de culoare. Cu cât petreci mai mult timp în clubul celor care gândesc la fel ca tine, cu atât este mai probabil că nu îţi vei lărgi orizontul şi vei fi tulburat de situaţiile din afara propriei tale realităţi.

În general, se poate spune că, cu cât oamenii au vederi mai fanatice, cu atât sunt mai speriaţi de realităţile din afara propriei lor lumi. Asta nu înseamnă că este greşit sau dăunător să avem opinii similare, ci dimpotrivă; toţi simţim nevoia să fim acceptaţi şi sprijiniţi de alţii. Este important însă ca, din când în când, să ne aventurăm dincolo de cadrul nostru obişnuit; altminteri, ne vom scufunda în rutină, vom deveni rigizi şi vom îmbătrâni prematur.

2. TEAMA DE A-ŢI ASUMA RĂSPUNDEREA PENTRU ACŢIUNILE TALE

Toţi avem de făcut alegeri în viaţă. Acestea pot fi decizii cotidiene, ca, de pildă, ce să facem în cutare weekend sau dacă să ne cumpărăm o rochie nouă, sau pot fi decizii cu bătaie mult mai lungă – dacă să ne angajăm financiar în achiziţionarea unei maşini noi, sau dacă vrem ori nu copii, sau ce profesiune să îmbrăţişăm.

Când suntem copii, povara deciziei cade pe umerii părinţilor, care vor hotărî în locul nostru cu ce ne îmbrăcăm astăzi, la ce şcoală vom merge sau cu ce cadou ne ducem la aniversarea prietenului nostru. Chiar dacă hotărârile luate s-ar putea să nu ne placă, avem cel puţin siguranţa că, dacă ceva merge prost, nu putem fi învinuiţi, pentru că nu noi am luat decizia respectivă.

Unii oameni nu abandonează niciodată această tendinţă de a-i blama pe alţii, fapt care arată că dezvoltarea lor s-a blocat într-un stadiu timpuriu.

Să fii învinuit pentru o greşeală sau pentru o gafă constituie o experienţă neplăcută şi, cu cât respectul de sine este mai scăzut, cu atât creşte probabilitatea de a-ţi nega eroarea sau de a căuta un ţap ispăşitor, în loc să recunoşti că ai făcut o mişcare greşită şi să-ţi asumi responsabilitatea pentru ea. Un mediu familial în care, copil fiind, eşti criticat aspru pentru orice greşeală, fără a ţi se da şansa să-ţi explici atitudinea şi motivele, poate avea ca efect, mai târziu în viaţă, teama de a-ţi asuma răspunderea, pur şi simplu pentru că, între timp, ţi s-a conturat ferm în cap ideea potrivit căreia, dacă ceva merge prost, vei avea de suportat consecinţe neplăcute.

În orice caz, adevărul este că, la un moment dat, va trebui să ne desprindem de părinţii noştri, să hotărâm singuri şi, mai presus de toate, să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile acţiuni.

Dacă vrem să bem ceva cu prietenii într-o cârciumă, iar după aceea avem un accident pe drumul de întoarcere fiindcă am consumat prea mult alcool, am acţionat iresponsabil şi trebuie să recunoaştem acest lucru şi să învăţăm ceva din el. Un mod de a te justifica este că toţi ceilalţi au băut şi n-ai vrut să faci notă aparte, iar mai târziu, când ai realizat că întrecuseşi măsura, nu ţi-ai dat osteneala să te sui în mijloacele de transport în comun sau să ceri altcuiva să te ducă acasă.

Toate aceste scuze nu reprezintă nimic altceva decât negarea faptului că puteai să alegi.

• Puteai hotărî să bei o halbă în loc de cinci, dar prietenii tăi te-au determinat să bei mai mult decât ai fi vrut.
• Puteai hotărî să foloseşti mijloacele de transport în comun sau să rogi pe cineva să te ducă acasă, dar în stadiul acela băuseşi deja destul ca să nu-ţi mai pese, aşadar alcoolul te-a făcut iresponsabil; tu personal eşti nevinovat ca un prunc.

Şi, uite aşa, lista poate să continue:

• nu putem să obţinem o slujbă mai bună pentru că părinţii nu ne-au asigurat o educaţie corespunzătoare;
• nu putem să dormim noaptea pentru că şeful ne-a istovit cu munca în timpul zilei;
• nu putem fi fericiţi pentru că suntem supraponderali.

Undeva, în adâncul nostru, ştim că ar trebui să întreprindem ceva în privinţa acestor situaţii nesatifăcătoare, dar, cumva, nu o facem niciodată. Totuşi, acest lucru nu ne scoate din cauză, pentru că:

Suntem în egală măsură responsabili pentru lucrurile pe care nu le facem.

Spunând: ,,Ar trebui …

• să slăbesc:
• să-mi schimb serviciul;
• să urmez un curs de dezvoltare personală”,

în loc să spui: “Dacă aş vrea cu adevărat, aş putea …

• să slăbesc;
• să-mi schimb serviciul;
• să urmez un curs de dezvoltare personală”,

înseamnă să refuzi luarea unei decizii pozitive, iar acest refuz este el însuşi o decizie.

A nu lua o decizie este tot o decizie.

Trebuie să suporţi consecinţele hotărârilor tale, fie că acestea sunt active sau pasive.

Dacă nu-ţi conduci singur viaţa, o va conduce altcineva în locul tău şi s-ar putea să fii silit să iei ceea ce primeşti, în loc să primeşti ceea ce vrei.

3. TEAMA DE A SPUNE “NU”

Compromisul este un element vital al mediului social, pentru că el dă unui mare număr de oameni posibilitatea de a trăi împreună şi de a interacţiona într-un mod constructiv.

Aşa cum nu există o societate în care fiecare individ să facă exact ce-i place, nu există nici o societate în care toţi să fie egali. Legile, regulile şi convenţiile sunt încercări de a aduce problemele generale la un numitor comun, dar trebuie lăsată o marjă pentru circumstanţele speciale.

Potrivit legii, comiţi o crimă dacă ucizi o rudă apropiată; dar, dacă reiese că acea rudă apropiată a abuzat de tine ani în şir, este foarte posibil ca sentinţa să fie modificată ori să fii eliberat.

A face un compromis înseamnă să negociezi în aşa fel încât să obţii măcar o parte din ceea ce doreşti. Problemele apar atunci când facem compromisuri în situaţii inacceptabile pentru noi, caz în care termenul “compromis” devine un eufemism pentru incapacitate a de a spune “nu”.

Atunci când eşti îndrăgostit de o fată care te trage pe sfoară şi nu renunţă la ceilalţi prieteni ai ei, poţi să faci un compromis spunându-ţi că, oricum, te simţi bine cu ea. Acest lucru este în regulă atât timp cât nu te deranjează faptul că ea se întâlneşte şi cu alţi bărbaţi. Dar dacă te deranjează, compromisul este inacceptabil, pentru că are un efect negativ asupra respectului faţă de tine însuţi. Trebuie să iei o hotărâre în care să ţii seama de nevoile tale, iar această hotărâre poate fi chiar ruperea legăturii.

Dacă ţi se pare imposibil să spui nu, înseamnă că nu prea îţi iei în serios propria persoană şi propriile cerinţe. Alţi oameni vor observa acest lucru şi te vor trata ca atare.

Această atitudine de autonegare decurge, şi ea, din oprirea procesului de dezvoltare, fiind un reziduu al copilăriei. La început, lumea unui copil o formează doar membrii cei mai apropiaţi ai familiei, adică părinţii, fraţii şi surorile. Ei reprezintă tot ceea ce are copilul pe lume; or, pentru a se dezvolta ca individualitate, el are nevoie să fie acceptat şi iubit de aceste rude.

Copilul va face orice ca să le capete dragostea, iar dacă dragostea tot nu apare, va ajunge până acolo încât să-şi ascundă supărarea sau ura.

El nu poate, de fapt, să-şi permită asemenea sentimente negative, fiindcă, dacă le manifestă, părinţii îl vor iubi şi mai puţin, ceea ce îi va înrăutăţi situaţia. Aşa că îndură orice nedreptate, bruscare sau cruzime, în speranţa că, într-o zi, răbdarea lui va fi răsplătită printr-o afecţiune sporită. Dar, pe măsură ce timpul trece şi nimic nu se schimbă, supărarea şi ura cresc în intensitate, iar dacă nu se pot manifesta, ele se acumulează înăuntru, ducând la frustrare şi, în ultimă instanţă, la depresie.

Mai târziu în viaţă, această persoană este încă incapabilă să-şi recunoască propriile cerinţe şi, cu toate că se află acum în situaţia de a şi le împlini, întovărăşindu-se cu cine doreşte şi având grijă să fie tratată cu afecţiune şi respect, ea nu poate să procedeze aşa, pentru că nu a învăţat niciodată să se respecte pe sine.

Credinţa fermă că nu este bine să-ţi manifeşti supărarea duce la frustrare şi la sentimentul că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce primeşti, cea mai mică dovadă de afecţiune părându-ţi mai bună decât nimic.

4. TEAMA/FRICA DE AUTORITATE

In mintea unui copil, părinţii sunt creaturi asemănătoare zeilor, cunoscând totul, putând să facăorice şi fiind înzestrate cu forţe magice.

Este o atitudine lesne de înţeles, dacă ne gândim că un copil mic nu are practic nici un fel de îndemânare, de cunoştinţe sau de puteri proprii, aşa că va fi inevitabil impresionat de persoanele mai mari decât el. În stadiul acesta, autoritatea părinţilor este, de regulă, acceptată.

Oricum, iluzia omniscienţei şi a omnipotenţei se va spulbera într-o bună zi, în urma confruntării cu realitate. Pe măsură ce copiii cresc şi capătă mai multe cunoştinţe, ei încep să-şi schimbe părerile despre părinţi, iar acesta poate fi pentru ambele părţi un proces dureros; copiii îşi pierd din admiraţia pentru părinţi şi nu mai sunt dispuşi să le accepte necondiţionat autoritatea.

• Tata ţi-a spus mereu că nu este bine să furi, şi iată-l scoţând din valiză un prosop luat din staţiunea unde v-aţi petrecut vacanţa.
• Mama te-a pedepsit mereu atunci când l-ai lovit pe frăţiorul tău fiindcă acesta ţi-a făcut o rană, şi iat-o lovindu-l ea însăşi pentru că o calcă pe nervi.
• Copilului nu i se permite să ia o ciocolată în supermarket, dar tatăl îşi oferă un pachet de ţigări.

Copiii observă aceste standarde duble şi le scot în evidenţă cu promptitudine, spre marea încurcătură a părinţilor.

Multe depind acum de modul în care părinţii reacţionează la critică.

Ei pot să-l pedepsească pe copil pentru că nu şi-a ţinut gura şi să-i spună să tacă (“Vezi-ţi de treburile tale! Cine eşti tu ca să-mi spui mie cum să mă port?!”), sau pot inventa o scuză pentru că au făcut ceva ce, potrivit propriilor reguli, n-ar fi trebuit să facă (,,A fost doar o glumă. Nu le lua pe toate aşa în serios!”; sau: “Dacă fratele tău nu ştie să se poarte, atunci să suporte consecinţele!”), sau pot admite că au greşit.

Mulţi părinţi aleg primele două posibilităţi, încercând să evite umilirea de a fi fost surprinşi făcând un lucru necuvenit. Nu există nici o modalitate prin care să eviţi, în decursul timpului, pierderea admiraţiei necondiţionate a copiilor; dar nu este nevoie să le pierzi şi respectul.

A-i pedepsi mereu pe copii pentru că te critică şi a le ridiculiza simţul dreptăţii nu te ajută să ieşi cu faţa curată, ci generează ură.

Cu cât sunt mai stricte regulile pe care părinţii le impun copiilor lor, cu atât mai mare este dezamăgirea acestora când descoperă că părinţii înşişi încalcă regulile, şi cu atât mai aspru îi vor judeca. Când regulile nu lasă nici un spaţiu în care să încapă şi situaţiile neobişnuite, atunci viaţa ajunge să fie divizată în bine şi rău, corect şi greşit, alb şi negru, iar deranjarea acestei ordini produce confuzie şi nelinişte.

Comportamentul copiilor reflectă modul în care sunt trataţi de părinţi; atitudinea unui individ faţă de autoritate reflectă felul în care s-au purtat părinţii în calitatea lor de deţinători ai autorităţii.

O ură generalizată la adresa autorităţii indică faptul că dezvoltarea personală a ajuns într-un impas cândva, în timpul copilăriei sau adolescenţei. Atunci când eul tău nu este suficient de dezvoltat şi nu ai încredere în tine însuţi, simţi că nu deţii nici un control asupra a ceea ce ţi se întâmplă. Ai impresia că eşti ultimul om şi te simţi la mila oricui s-ar afla mai presus de tine. Aceasta este o situaţie care tulbură şi înspăimântă, ea având, de obicei, ca efect ura şi dispreţul faţă de superiori. Chiar dacă acum eşti în stare să observi că aceşti superiori greşesc şi ei, tot ţi-e teamă că te vor sancţiona sau dezaproba.

Dar, cu toate că ţi-e frică de situaţiile în care te afli faţă în faţă cu un deţinător al autorităţii şi ai vrea să le eviţi, în realitate nu poţi să procedezi niciodată aşa; oriunde te-ai duce, orice profesie ai practica, orice fel de viaţă ai avea, vei fi confruntat, din când în când, cu oameni aflaţi într-o poziţie superioară. Şi, întrucât respectul pentru tine însuţi este scăzut, îi vei ridica, în mod reflex, pe cei mai mulţi oameni din jur într-o poziţie de autoritate.

Deoarece nu manifeşti nici un respect de sine, ceilalţi te vor trata fără respect, fapt care îţi va accentua şi mai mult atitudinea.

Aşa se creează un cerc vicios, în care cele mai rele temeri ale tale sunt confirmate de realitate.

Pentru a ieşi din această dilemă, trebuie să începi să-ţi clădeşti încrederea în tine şi respectul faţă de propria persoană, înlăturând vechile blocaje emoţionale; astfel, îţi vei deschide drum pentru însuşirea altui tip de comportament faţă de cei din jur.

5. TEAMA DE SCHIMBARE

Există anumite momente în viaţă când trebuie să trecem de la un rol la altul. Cadrul nostru social se schimbă şi trecem de la starea de adolescent la cea de adult, de la starea de celibatar la cea de persoană căsătorită, de la starea de soţ la cea de tată şi aşa mai departe. Intrarea într-o fază nouă este, de obicei, un proces gradual, iar riturile tradiţionale de trecere ne uşurează adoptarea noii posturi.

Ceremonii ca logodna şi nunta dau un caracter oficial schimbării, faptul că începe acum o etapă nouă fiind declarat în mod public. În anumite religii, există ceremonii pentru a marca tranziţia de la ipostaza de adolescent la cea de bărbat; un exemplu în acest sens îl constituie tradiţia iudaică a bar mitzvah-ului, în cadrul căreia tânărul este introdus în comunitatea religioasă ca membru cu drepturi depline.

Noile etape aduc cu ele sarcini noi şi responsabilităţi suplimentare şi, mai presus de toate, afectează statutul persoanei respective în societate.

Oamenii te privesc într-un fel dacă eşti necăsătorită şi în alt fel dacă eşti mama a doi sau a cinci copii. Comportarea lor faţă de tine va depinde de atitudinea pe care o au, spre exemplu, faţă de femeile celibatare. Ei ar putea să te compătimească, în cazul în care consideră că a fi singur este o nenorocire sau un soi de neîmplinire; alţii ar putea să te invidieze, văzându-te în postura unei persoane care se bucură de mai multă libertate. În consecinţă, ei te vor încuraja sau, dimpotrivă, vor încerca să te descurajeze, atunci când le anunţi intenţia de a te căsători.

Părinţilor le poate veni foarte greu să-şi lase fiul să plece de acasă şi să-şi întemeieze propria familie, iar străvechea imagine de scorpie a mamei-soacre se conturează tocmai în asemenea situaţii. Ea nu poate să treacă de la postura de mamă (adică de “ocupantă a locului unu” în viaţa fiului ei) la cea de soacră (adică de “ocupantă a locului doi”). Toate cusururile pe care le descoperă la nora ei nu reprezintă decât un mod ocolit de a-i spune fiului: “Nu trebuia să mă părăseşti, pentru că tot eu sunt mai bună“.

Mama se agaţă de vechiul ei rol şi nu vrea să-I abandoneze, cu toate că acesta nu i se mai potriveşte, fiindcă situaţia s-a schimbat. Dacă fiul a reprezentat punctul focal al vieţii ei, ajungându-se poate până la excluderea oricăror alte lucruri, este lesne de înţeles că plecarea lui generează o mare tulburare emoţională; totuşi, schimbarea trebuie făcută până la urmă, căci altminteri atât relaţia mamă-fiu, cât şi relaţia dintre tinerii căsătoriţi pot fi serios zdruncinate.

Oamenii sunt refractari la schimbări pentru că îi sperie pierderea stilului lor familiar de viaţă precum şi a tuturor emoţiilor pozitive şi satisfacţiilor pe care le-a implicat acesta.

Soacra se teme că îşi va pierde fiul şi că nu va mai fi nevoie de ea. Ea îşi bazează aceast[ concepţir negativă pe presupunerea că, o dată cu începerea noii etape, cea veche trebuie în întregime abandonată; dar lucrurile nu stau aşa în realitate. Chiar dacă unele aspecte se modifică, altele rămân neschimbate: fiul este acum mai implicat în noua lui familie, dar dragostea pentru mamă rămâne aceeaşi.

În loc să crezi că pierzi pe cei dragi, trebuie să realizezi că, de fapt, adaugi alţii noi.

Poţi să ai prieteni vechi numai dacă ieşi în lume şi îţi faci prieteni noi. Mama-soacră câştigă o fiică şi, totodată, câştigă mai mult timp liber pe care să-I consacre zonelor ei de interes; în felul acesta, ea devine o persoană mai interesantă, care atrage prietenia oamenilor din afara cercului ei familial.