IUBIREA CA MARFĂ

Eram sigur că Yannis nu credea o iotă din ceea ce spunea atunci când strigase tare și sus că: NU EXISTĂ IUBIRE FĂRĂ INTERES . Sau poate trăise, ca mulți alții, o mare iubire care se terminase rău și căutase, încă de atunci, să afle un răspuns la eternul: “De ce m-a părăsit?”. Și poate că găsise acest răspuns ca fiind cel mai plauzibil. Sau poate că nu era nici una din variantele de mai sus. Poate că toate erau numai în mintea mea și că, de fapt, Yannis nu dorise decât un prilej de discuții aprinse pe cea mai frumoasă tema din lume: iubirea.

“Dacă iubirea ar fi pur tranzacțională, prin ce s-ar deosebi ea de orice altă marfă din piață?”,

începui eu după un ușor oftat.

“Dacă iubirea ar fi pur tranzacțională, toate poemele, cântările și scrierile artiștilor n-ar fi decât niște amărâte de reclame de prost gust la o marfă în schimbul căreia obținem plăcerea. Dacă iubirea ar fi pur tranzacțională, femeia asta excepțională nu ar fi stat acum lângă mine – pentru că eu nu am prea multe de oferit. Sau ceea ce am eu de oferit este prea puțin față de ceea ce poate găsi pe piață.

Nu poți să spui că iubirea este doar tranzacțională pentru că, în acest caz, nu mai este iubire.

Cred că asta este și una din problemele pentru care cuplurile se despart: confundă iubirea cu o relație tranzacțională.

Bine înțeles că există relații bazate pe tranzacții, dar acelea nu sunt iubiri. Uite: eu îmi platesc contabilul pentru că îmi ține evidența actelor contabile ale firmei. Asta nu înseamnă că-l iubesc – în sensul intim, cel la care te refereai. Îl respect, putem fi și prieteni, dar nu înseamnă că există o iubire intre noi, deși îmi face un serviciu pe care il apreciez foarte mult.

Sau mă căsătoresc cu cea mai bogată fată din oraș – deși nu îmi place de ea – pentru că îmi imaginez că o s-o duc bine și o să fiu fericit datorită banilor ei. Nimic mai fals! Poate că o s-o duc bine, dar nu înseamnă că voi fi și fericit. Dacă e să mă întrebi am văzut mai multe familii sărace și fericite decât familii bogate și fericite. Asta nu înseamnă că nu există familii bogate și fericite. Însă vreau doar să arăt că relația tranzacțională nu este suficientă pentru a te face fericit.

A iubi înseamnă mai mult decat un set de valori comune, care nu spun că nu este important de împărtășit între cei doi. A iubi înseamnă să-ți dorești să fii mereu cu celălalt, să te simți extraordinar în compania celuilalt, să vrei să ții mereu în brațe cealaltă persoană, să nu te plictisești niciodată atunci când ești cu persoana iubită, să comunici intens cu celălalt, să împărtășești secrete și trăiri, să te simți înțeles/înțeleasă și apreciat(ă).

Dacă iubirea ar fi doar tranzacțională, atunci ar trebui să fie doar logică. Adică: te iubesc pentru că faci ceva pentru mine și tu mă iubești pentru că fac ceva pentru tine.

Dacă ar fi așa, atunci cum explicăm iubirile acelea nebune, în care nu vezi altceva decât pe cel de lângă tine?

Era un părinte la noi, Părintele Teofil – era orb, dar vedea iubirea mai frumos decât noi aștia care privim, dar nu vedem. Și el spunea așa:

“Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot; iar dacă nu-l iubeşti, poate să aibă toate calităţile că oricum nu contează pentru tine.”

Iubirea acoperă totul, orice defect al celuilalt. E o minune de la Dumnezeu. Zicea și Shakespeare: “Love is blind and lovers cannot see the pretty foolish that themselves commit.”

Dacă iubirea ar fi un act bazat doar pe raționament, atunci bunicul meu nu ar mai fi trăit încă 20 de ani după ce a fost bătut de răufăcătorii care i-au furat caii și l-au lăsat fără cunoștință într-o baltă de sânge. Ce rost ar mai fi avut să-l îngrijească bunica dacă nu se putea folosi de el în nici un fel? Dar l-a îngrijit. L-a îngrijit timp de trei luni cât a stat la pat. Nu din datorie, nu (numai) din milă, nu cu gândul la viitoarele servicii pe care le-ar fi putut face după ce s-ar fi făcut bine. Ci din dragoste.

Pentru că dragostea este totul. Nu există iubire numai cu mintea, ci și cu inima.

Voi, grecii, fiind popor de negustori, se pare că mai tot timpul ați avut problema asta cu tranzacțiile. De asta ați și primit o scrisoare care să vă lămurească cam cum stă treaba asta cu iubirea:  “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, …” începui eu, însă fără a mai apuca să termin pentru că Yannis îmi continuă celebrul citat.

“… făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” “Știu, știu”, spuse Yannis. “Acum scoate-mi ochii cu Sfânta Scriptură! Așa: ia-te de greci la ei acasă, Renaldo!”, rosti Yannis râzând. “Numai că epistola aia era către cei din Corint. Poate că or fi avut, sărmanii, niște probleme semantice, numai că noi nu suntem în Corint acum. Poate că noi, grecii, om fi prea logici în ale iubirii. Însă voi, românii, cum credeți că stați cu iubirea? Credeți că sunteți mai breji ca noi? Știi ce mai spunea Părintele Teofil despre voi, românii?”

Ochii mi se făcuseră cât cepele. De unde știa Yannis de Părintele Teofil? Yannis îmi citi uimirea din privire, pentru că avu o secundă de ezitare dacă să continue ideea sau să-mi spună cum de auzise de Părintele Teofil. Se pare că gustul primei opțiuni fu mai puternic pentru că preferă să continue:

“Spunea așa:

“Noi, românii, stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce priveşte iubirea, în înţelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni”.

Îmi aduceam aminte de citatul ăsta pentru că reflecta exact ceea ce eram și aici nu mă refer la noi, ca români, ci la mine, ca om. Avea dreptate, Yannis, în privința asta. Ăsta era marele său atu: știa să citească oamenii.

Eram, însă, într-un moment de impas pentru că mă lăsasem dus de val (dar și de vin; sau, mai bine zis, de valul de vin) și etichetasem la grămadă pe cei care mă ospătaseră și mă primiseră cu brațele deschise. Toate privirile erau ațintite spre mine – ceea ce nu era un semn prea bun. Așa că trebuia să găsesc rapid o ieșire.

“Yannis, am spus eu tare și răspicat după momentul de pauză, dacă nu aș fi fost iubitor de oameni nu aș fi venit aici, din nou, numai pentru a-l strânge în brațe pe cel mai speculativ grec al începutului de mileniu. Și dacă nu mi-ar fi plăcut grecii, nu aș fi băut la aceeași masă cu urmașii celor care au trimis 1.000 de vase să recupereze cea mai frumoasă femeie a antichității. Așa că închin pentru iubire! Dar aia cu inima, nu cea cu tranzacția … ”

Și ridicai paharul. Taverna se umplu de ovații. Yannis se ridică brusc, mă îmbrățișă, mă pupă pe obraji și spuse râzând cu gura până la urechi: “Dat naibii, Renaldo ăsta! Ce le mai sucește!”.

Până și lui Hristo, bătrânul satului, care fuma liniștit într-un colț, îi plăcu scurtul meu discurs pentru că se întoarse spre noi cu paharul ridicat.

Seara abia începuse …

Iubirea, însă, își continua nestingherită treaba pe care o făcea de milenii …