Să presupunem că o persoană este atacată nu cu pumnul, ci prin cuvinte. Să presupunem ca este înjurată. Cum se simte ea dupa acest atac? O doare? Probabil că da. Numai că această durere nu este una fizică pentru ca fizic n-a suferit nimic, ci este o durere sufletească. Persoana nu sângerează, nu i s-a rupt nici un os, nu are rupturi musculare. Atunci de unde provine această durere dacă nu din limbajul trivial al celuilalt. Ea provine, de fapt, din propriile noastre cuvinte, din propriile noastre gânduri, din propriul nostru limbaj interior. Dacă în continuarea acelor afirmații triviale, ne formulăm anumite enunțuri dureroase pentru noi, atunci aceste enunțuri dureroase ne pot cauza mari suferințe sufletești, care se pot manifesta prin stari de depresie, de vinovăție, inferioritate, mânie, teamă sau gelozie.
Unul dintre aceste gânduri este cel prin care ne autosugestionăm că nu suntem buni de nimic, că nu avem nici o valoare, dacă nu suntem iubiți de către cineva. Să fie oare adevărat acest gând?
Nicidecum! Cine poate afirma așa ceva? Desigur, numai și numai un om gelos sau o persoană frustrată.
Dacă omul se acceptă pe sine așa cum este el, prin aceasta el se protejează chiar și în cazul în care alții nu-l acceptă.
Doar nu este un copil care are nevoie să fie iubit mereu.
Ce s-ar întâmpla dacă partenerul dvs. ar muri? Ați pieri și dumneavoastră? N-ați fi în stare să depășiți acest moment după o perioadă firească de doliu?
Sigur că puteți.
După perioada copilăriei, omul nu mai are nevoie de iubire constantă din partea altei persoane, chiar dacă viața este mai frumoasă atunci când are parte de ea.
În plus, de ce am crede că avem nevoie tocmai de iubirea acelei persoane, când, în cea mai mare parte a vieții nu ne-am bucurat de ea?
Dacă ne-am îndrăgostit la vârsta de douăzeci și cinci de ani, putem presupune, oare, că am fost o persoană nenorocită în toți anii de dinainte?
Probabil, am avut ani întregi de vremuri bune mai înainte ca iubita/iubitul să fi apărut. Și vom avea ani întregi de vremuri bune și dacă iubita/iubitul ne va părasi într-o bună zi.
În sfârșit, de ce altul să fie judecătorul propriei noastre valori? A devenit, oare, ființa iubită un expert în aprecierea meritelor și valorilor noastre? A obținut, oare, o diploma universitară în clasificarea ființelor umane? Eu unul n-am auzit de vreo astfel de specializare.
Dacă ne gândim bine vom termina cu astfel de lozinci nevrotice precum: „Sunt un nimic, pentru că nimeni nu mă iubește“.
Nu uita că:
Nu vei putea schimba nimic din ceea ce este în jurul tău până ce nu vei schimba ceea ce este în tine.
0 Comments