CUM TREBUIE SĂ FIE RELAŢIILE DINTRE SOŢI?

Despre subiectul de care mă întrebi, referitor la relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mirenilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod.

De mic copil aveam mare evlavie la Sfinţii Ioachim şi Ana. Chiar am spus cuiva, că atunci când mă vor face călugăr, aş vrea să-mi pună numele de Ioachim. Cât de mult le datorăm! Sfinţii Ioachim şi Ana sunt perechea cea mai nepătimaşă care a existat vreodată. Nu au avut deloc cugetare trupească.

Dumnezeu aşa l-a plăsmuit pe om şi astfel, fără patimă, ar fi vrut să se nască oamenii.

Dar după cădere a intrat patima în relaţia dintre bărbat şi femeie. De îndată ce s-a aflat o pereche nepătimaşă, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu pe om şi aşa cum voia să se nască oamenii, s-a născut Maica Domnului, această făptură neprihănită, din care mai apoi S-a întrupat Hristos.

Gândul îmi spune că Hristos ar fi venit mai devreme pe pământ dacă ar fi existat o pereche neprihănită, aşa cum au fost Sfinţii Ioachim şi Ana.

Romano-catolicii au ajuns la înşelare şi cred, chipurile din evlavie, că Maica Domnului s-a născut fără să aibă păcatul strămoşesc. Dar Maica Domnului nu s-a născut fără păcatul strămoşesc, ci aşa cum a vrut Dumnezeu să se nască oamenii după creaţie. Ea a fost preacurată pentru că zămislirea ei s-a făcut fără plăcere trupească. Sfinţii Ioachim şi Ana, după rugăciunea fierbinte făcută către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai. (Notă: Cuviosul Paisie Aghioritul a pustnicit la Sinai, la Peştera Sfinţilor Qalaction şi Epistimia, între anii 1962-1964)

Dumnezeu “pe toate le-a făcut bune foarte” (Facerea 1:31).

Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor etc., şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

După căderea celor întâi zidiţi, cugetarea trupească ar fi putut fi la unii oameni de cinci la sută, la alţii zece, treizeci etc. Însă astăzi unde se mai află oameni care să aibă numai cinci la sută cugetare trupească, adică să aibă o cugetare curată? Cu toate acestea, tuturor oamenilor li s-a dat de la Dumnezeu posibilitatea să ajungă la nepătimire, dacă se nevoiesc cu mărime de suflet.

Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovniceşte, sub povăţuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet-încet bucurii şi mai înalte, duhovniceşti, şi nu le vor mai căuta pe cele trupeşti.

Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor.

Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinaţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica care, atunci când o plantezi, o poţi lua în mână, dar când se măreşte înţeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV: Viața de familie)

Despre subiectul de care mă întrebi, referitor la relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mirenilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod.

Sfinţii Părinţi lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească şi la puterea fiecăruia. Pentru a mă face mai înţeles îţi scriu câteva cazuri de preoţi căsătoriţi şi mireni care încă trăiesc şi pe care îi cunosc.

• Dintre aceştia sunt unii care au venit în contact după căsătoria lor şi după ce au dobândit unul, doi sau trei copii, au hotărât apoi să trăiască în curăţie.

• Alţii vin o dată pe an pentru naştere de prunci, după care trăiesc ca fraţii.

• Alţii evită perioadele posturilor şi după aceea vin în contact. Iar alţii nu pot izbuti nici aceasta.

• Unii, o dată în mijlocul săptămânii, pentru a avea trei zile înainte de Sfânta împărtăşanie şi trei zile după. Iar alţii se poticnesc şi în aceasta.

De aceea şi Hristos, după Înviere, atunci când S-a arătat apostolilor, cunoscând neputinţa firii omeneşti, a rostit mai întâi aceste cuvinte:

“Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi… Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele. le vor fi iertate şi cărora Ie veţi ţine, vor fi ţinute”.

Scopul este să se nevoiască omul cu discernământ şi mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovniceşti.

La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii şi se vlăguieşte trupul, se poate impune duhul şi astfel pot şi cei căsătoriţi să guste puţin şi din desfătările dumnezeieşti. Şi astfel se retrag în chip firesc de la plăcerile trupeşti, pe care încep să le vadă ca pe nişte nimicuri. În felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, şi cei căsătoriţi ajungând astfel în Rai pe cărarea odihnitoare cu cotituri.

Monahii însă o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci şi astfel se urcă în Rai.

Trebuie să ai în vedere, Părinte, că subiectul relaţiilor conjugale nu este numai subiectul tău şi nici nu ai dreptul să-l aranjezi numai tu singur, ci “cu bună învoială”, după cum spune Apostolul Pavel. Dar şi atunci când se face “cu bună învoială”, este trebuinţă de atenţie.  Căci cel tare duhovniceşte trebuie să se pună în situaţia celui slab.

De multe ori, ca să nu mâhnească un soţ pe celălalt, spune că este de acord să se înfrâneze pentru o vreme, dar lăuntric se chinuieşte.

Iar aceasta o pătimesc mai ales femeile, care au şi puţină frică de Dumnezeu, dar au şi un trup vioi. De multe ori, unii bărbaţi evlavioşi din lipsă de discernământ, atunci când aud de la femeile lor că sunt de acord, se silesc să prelungească această perioadă de înfrânare, făcându-le astfel pe femeile lor să se chinuiască, să izbucnească în crize de nervi etc. …

Bărbaţii crezând că femeile lor au sporit în virtutea înfrânării, vor să trăiască în înfrânare pentru perioade şi mai mari de timp, dar în felul acesta duc pe femeile lor în ispită, silindu-le să-şi caute prieteni.

Şi dacă se întâmplă aceasta, le chinuie mustrarea conştiinţei pentru cădere, iar bărbaţii încearcă să trăiască şi mai virtuos, văzând pe femeile lor că nu mai au dispoziţie. Şi cred astfel că ele au sporit duhovniceşte şi nu mai doresc lucruri trupeşti.

Fireşte, pricina este egoismul femeiesc justificat şi invidia lor, datorate sentimentului de complexitate pe care îl au. Femeia atunci când îl vede pe bărbatul ei că vrea să ducă o viaţă duhovnicească, se sileşte pe sine ca să-l întreacă.

Dar, iartă-mă, că am intrat în livezi străine, căci lucrarea monahului este şiragul de metanii şi nu aceste subiecte. Dar ca să nu te mâhnesc, am fost nevoit să-ţi scriu câteva din cele (pe care le ştiu de departe), care îi chinuiesc pe fraţii noştri din lume şi prin care dau loc vrăjmaşului.

Are mare însemnătate şi faptul ca amândoi soţii să aibă acelaşi temperament.

Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă un temperament mai domol şi celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi ajutat să-şi dobândească sănătatea sufletească.

Şi astfel, sănătoşi amândoi, să meargă înainte”

(Preot Dionisie Taţi “Stareţul Paisie”, Koniţa 1995, pp. 176-178).