Există o formulă a succesului? Ce anume face ca unele persoane să fie de succes? Care sunt ingredientele succesului? Să fie moștenirea genetică, exersarea unei anume competențe sau vorbim pur și simplu de noroc? Mai multe cercetări în acest domeniu tind spre un același răspuns: munca asiduă, continuă, susținută pare să fie ingredientul de bază care conturează succesul individual. Cum și în ce măsiră face acest lucru – veți desoperi în articolul de mai jos bazat pe renumita carte a lui Malcolm Gladwell intitulată Outliers. The Story of Success (2008) (Inadaptații. Povestea succesului).
Un tocilar autentic
Universitatea din Michigan şi-a deschis noul Centru de Informatică în 1971, într-o clădire nou-nouţă pe Beal Avenue, Ann Arbor, cu pereţi cărămizii şi cu o faţadă din sticlă mată. Serverele enorme au fost amplasate într-o incăpere cu o pardoseală imaculată. Pe margini erau dispuse o mulţime de perforatoare de carduri — considerate la vremea aceea terminale pentru computere. În 1971, asta însemna vârful tehnologiei. Universitatea din Michigan a deţinut unul dintre cele mai avansate programe ştiinţifice operaţionale, iar prin camera imaculată s-au perindat mii şi mii de studenţi — memorabil fiind un tânăr cam sfios, care se numea Bill.
Bill se înscrisese la Universitatea din Michigan venind din Farmington Hills (o suburbie a orașului Detroit) chiar în anul deschiderii Centrului de Informatică. Avea numai şaisprezece ani. Era destul de înalt şi cam slăbuţ, cu o claie rebelă de păr pe cap. În liceu primise de la colegi titlul de „cel mai studios elev”, ceea ce, după spusele lui, însemna că era un „tocilar autentic”. Îl bătea gândul să devină inginer sau matematician, însă pe la sfârşitul primului an a dat de Centrul de Informatică care l-a acaparat instant. Din acel moment, viaţa lui s-a concentrat in jurul computerului. Profita de orice ocazie pentru a învăța și exersa programarea. Şi-a luat chiar și o slujbă pe timpul verii, cu ajutorul unui profesor de informatică, numai pentru a putea crea noi programe.
“Tăticul” limbajelor de programare
După ce și-a dat licența în inginerie electrică la Universitatea din Michigan, Bill Joy s-a înscris (în 1975) la şcoala superioară de la University of California, Berkeley pentru a finaliza un master în inginerie electrică și informatică. Aici s-a adâncit şi mai mult în lumea software. Pe parcursul examenelor orale susţinute în vederea obţinerii doctoratului, a inventat un algoritm deosebit de complex referitor la dinamica zborului, ceea ce i-a uimit și impresionat pe profesorii examinatori.
Lucrând în colaborare cu un grup restrâns de programatori, Joy şi-a luat sarcina de a rescrie UNIX-ul, un sistem software conceput de AT&T pentru servere. Versiunea produsă de Joy a fost remarcabilă. De fapt, a fost atât de bună, încât a devenit — şi a rămas — sistemul de operare pe care lucrează practic milioane de computere din toată lumea. „Dacă vă setaţi Mac-ul în modul acela ciudat, în care codul devine vizibil, puteți vedea lucruri pe care le-am tastat acum douăzeci şi cinci de ani.” – spunea Joy într-un interviu
Iar atunci când intraţi online, bănuiţi măcar cine a creat softul ce vă permite să accesaţi Internetul? … Bill Joy.
După Berkeley, Joy a participat la fondarea firmei Sun Microsistems din Silicon Valley, unul dintre cei mai importanţi pioni în revoluţia computerelor. Aici el a rescris un alt limbaj de operare — Java — şi faima sa a crescut. În rândul celor din Silicon Valley, Joy este preţuit la fel de mult ca Bill Gates. Uneori i se spune chiar Edison-ul Internetului. După spusele unui profesor în computere de la Yale, David Gelemter,
„Bill Joy este cel mai influent om din istoria modernă a computerelor.”
De ce viitorul nu are nevoie de noi
În 2000, Joy a câștigat notorietate odată cu publicarea articolului său din Wired Magazine, “Why The Future Doesn’t Need Us” („De ce viitorul nu are nevoie de noi”), în care a declarat că este convins că intensificarea cercetărilor în inginerie genetică și nanotehnologie este extrem de riscantă pentru umanitate. El a susținut că, într-un viitor relativ apropiat, roboții inteligenți vor înlocui umanitatea, cel puțin prin dominarea intelectuală și socială. Joy promovând ideea abandonării tehnologiilor GNR (genetică, nanotehnologie și robotică) care ar putea duce la o cursă a înarmării (prin utilizarea aspectelor negative ale acestor tehnologii) și la un scenariu de tip Gray Goo (Presimțire sumbră).
Gray Goo (Presimțire sumbră) este un scenariu catastrofal global ipotetic, care implică nanotehnologia moleculară, prin care mașinile inteligente, care se autoreplică în afara controlului uman, consumă toată biomasa de pe Pământ pe măsură ce numărul lor depășește populația umană. Acest scenariu mai este cunoscut și sub denumirea de ecofagie (consumarea mediului înconjurător sau dispariția habitatului prin exploatare intensă de către inteligența artificială). Mașinile inteligente care se replică singure au fost descrise inițial de matematicianul John von Neumann, iar termenul “gray goo” a fost inventat de pionierul nanotehnologiei K. Eric Drexler în cartea sa din 1986, “Engines of Creation” („Motoarele creației”).
Această poziție de renunțare la scară largă a tehnologiilor GNR a fost aspru criticată de trans-umaniști, cum ar fi Ray Kurzweil care promovează utilizarea tehnologiilor GNR în scopul îmbunătățirii vieții și sănătății oamenilor. Joy a fost, de asemenea, criticat de “The American Spectator“, care a caracterizat eseul lui Joy drept un susținător al controlului statului asupra acestor tehnologii.
În eseul său Joy era surprins de faptul că alți oameni de știință importanți consideră posibile astfel de situații și era și mai șocat de lipsa de analiză a situațiilor neprevăzute care pot apărea ca urmare a dezvoltării și utilizării pe scară largă a acestor tehnologii. După ce a discutat subiectul cu mai mulți specialiști, el s-a îngrijorat și de faptul că, deși multe persoane considerau că un astfel de viitor este posibil sau probabil, totuși foarte puțini dintre ei analizau potențialele pericolele generate de in astfel de scenariu.
În ciuda poziției exprimate în eseu, Joy a investit în companii de tehnologie GNR. De asemenea, el s-a ocupat și de strângerea de fonduri pentru combaterea bolilor pandemice (precum gripa aviară H5N1) și a armelor biologice.
Și, totuși, ce anume a condus la succesul lui Bill Joy?
Povestea omului de geniu Bill Joy este deja arhicunoscută, lecţia rămânând mereu aceeaşi. E vorba de o lume ce reprezintă cea mai pură dintre meritocraţii. Programarea pe computer nu a funcţionat după nepotisme, unde puteai ajunge în poziții importante cu bani și/sau prin relaţii. Nu. Totul a fost un câmp larg deschis tuturor, în care participanţii au fost evaluaţi numai pe baza talentului şi a reuşitelor proprii. O lume în care cei mai buni au câştigat, iar Joy era evident unul dintre aceşti oameni. Să fie oare așa?
În 1971 Bill Joy era un tânăr de şaisprezece ani inăltuţ şi sfios. El era magicianul în matematică, din categoria studenţilor pe care şcoli ca M.I.T. sau Caltech sau University of Waterloo îi atrag cu sutele.
„Pe vremea când Bill era doar un copil, voia să ştie totul despre orice cu mult înainte să-şi dea seama, măcar, ce vrea să ştie“, spunea tatăl său, William. „Noi îi răspundeam în măsura posibilităţilor. Când nu o puteam face, îi dădeam pur şi simplu o carte.” Când a sosit momentul înscrierii la facultate, Joy a obţinut rezultatul maxim la secţiunea matematică în cadrul Scholastic Aptitude Test (Test de Aptitudini Școlare). „Nu era cine ştie ce,” spune el, pragmatic. „Aveai destul timp să-l verifici de două ori.”
Avea talent cu carul. Însă nu se rezumă totul la asta. Niciodată nu se întâmplă aşa. Secretul succesului său a constat în faptul că a dat peste acea clădire ştearsă de pe Beal Avenue. La începutul anilor ’70, pe vremea când Joy tocmai lua contact cu programarea, computerele erau de mărimea unei camere. O singură astfel de maşinărie — care avea probabil mai puţină putere şi memorie decât cuptorul dumneavoastră cu microunde — costa poate mai mult de un milion de dolari (asta raportat la cursul dolarului din anii ’70). Computerele erau destul de rare. Dacă dădeai, până la urmă, de unul, era extrem de greu să ai şi acces la el; iar dacă reuşeai să capeţi acces, închirierea unuia te costă o avere.
Mai mult decât atât, programarea în sine era extrem de tracasantă. Vorbim de era în care programele pe computer erau create prin perforarea cardurilor. Fiecare linie codată era imprimată pe card cu ajutorul unui perforator. Un program complex putea include sute — dacă nu chiar mii — de astfel de carduri, în stative înalte. Iar în momentul în care un program era complet, trebuia să mergi la serverul la care aveai acces şi să îi dai stativele cu carduri unui operator. Din moment ce computerele nu puteau prelucra mai multe sarcini în acelaşi timp, operatorul iţi stabilea o programare şi, în funcţie de câte persoane erau în faţa ta la rând, era destul de probabil să nu-ţi primeşti cardurile decât în decursul câtorva ore, ori chiar peste o zi. Şi dacă se întampla să apară o singură greşeală — chiar şi una de tipărire — în program, trebuia să iei cardurile înapoi, să descoperi greşeala şi să iei tot procesul de la capăt.
În aceste condiţii, era extrem de dificil pentru cineva să devină un expert în programare. Să nu mai vorbim că era imposibil să ajungi un expert înainte de a implini douăzeci de ani. Cand poţi „programa” numai câteva minute la fiecare oră petrecută într-o sală de computere, cum ai putea să ajungi vreodată specialist în programare?
„Programarea cu carduri“, spunea un informatician din acea perioadă, „nu te învăţa programare. Te învăţa răbdarea şi corectura.”
Un salt uriaș: de la cartelele perforate la acces simultan la server
Abia pe la jumătatea anilor ’60 problema programării pe computer a cunoscut o soluţie. În sfârşit, computerele erau suficient de puternice pentru a opera cu mai mult de o „programare” simultan. Informaticienii tocmai ăși dăduseră seama că dacă sistemul de operare al computerului ar fi fost rescris, timpul de prelucrare a operaţiilor maşinăriei ar fi putut fi multidirecţionat; computerul ar fi putut fi setat să prelucreze sute de operaţii simultan. Acest lucru mai însemna şi că programatorii nu mai erau nevoiţi să-i înmâneze personal operatorului cardurile de programare. Deja se întrevedea posibilitatea construirii a zeci de terminale, toate conectate la server printr-o linie telefonică, permiţându-le tuturor să lucreze — online — simultan.
Iată cum a fost descrisă în epocă apariţia sistemului time-sharing:
“Nu a fost numai o revoluţie. A fost realmente o revelaţie. Uitaţi operatorul, stativele de carduri, aşteptările interminabile. Cu time-sharing, nu trebuie decât să stai relaxat la telexul tău, să introduci o serie de comenzi şi să primeşti un răspuns când şi când.”
Time-sharing era de-a dreptul interactiv.- un program putea să ceară un răspuns, să aştepte până îl tipăreai, să lucreze în baza lui pe măsură ce aşteptai şi să prezinte rezultatul, toate în „timp real”.
O întâmplare fericită
Aici intervine în discuţie Michigan, pentru că Michigan a fost una dintre primele universităţi din ţară care a trecut pe sistemul time-sharing. Până în 1967, era deja în funcţiune un prototip al aplicaţiei. Până la începutul anilor ’70, Michigan deţinea resurse suficiente pentru ca o sută de oameni să programeze simultan în centrul de informatică.
„Pe la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, nu cred să fi existat vreo instituţie comparabilă cu Michigan”, spune Mike Alexander, unul dintre pionierii în computere de la Michigan. „Poate MIT. Poate Carnegie Mellon. Poate Dartmouth. Şi cam atât, cred.”
Aceasta a fost oportunitatea care l-a întâmpinat pe Bill Joy când a sosit în campusul Ann Arbor, în toamna lui 1971. Nu optase pentru Michigan datorită computerelor. Nu avusese ocazia să ia contact cu ele pe perioada liceului. Mai degrabă era interesat de matematică şi de fizică. Însă când “virusul” programării l-a atins în primul an de facultate, şi-a dat seama că se află — prin cea mai fericită întâmplare — în unul dintre puţinele locuri din lume unde un copilandru de şaptesprezece ani putea să se joace de-a programarea oricât de mult.
„Ştiţi care este diferenţa între sistemul bazat pe carduri şi time-sharing?” întreabă Joy. „E diferenţa între a juca şah prin corespondenţă şi a juca şah contra-timp.” Programarea nu mai era de acum ceva frustrant. Devenise ceva distractiv.
„Stăteam în campusul din nord, tot acolo fiind şi centrul de informatică,” spune Joy mai departe. „Cât timp să fi petrecut acolo? Oh, incredibil de mult. Era deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Câteodată stăteam acolo toată noaptea şi ajungeam acasă abia dimineaţa. În acea perioadă petreceam mai mult timp în centrul de informatică decât la cursuri. Toţi cei de acolo trăiam acelaşi coşmar când venea vorba să ne prezentăm la cursuri, parcă uitasem că suntem studenţi.”
Un bug care te ajută să rămâi pe scaun
„Problema era că îţi ofereau un cont cu o sumă fixă de bani, astfel încât timpul petrecut la computer era bine definit. Când te înscriai, trebuia să specifici cât timp ai vrea să stai la computer. Aveai la dispoziţie, să zicem, o oră. Nimic mai mult.
Însă s-a găsit cineva care a descoperit că, tipărind ≪time equals≫ şi apoi o literă, cum ar fi t=k, scăpai de contorizare”, îşi aduce aminte râzând. „Era un bug software. Puteai tasta t=k şi nu te mai ridica nimeni de pe scaun.”
O serie de coincidențe
Uitaţi-vă numai la gama de oportunităţi care l-au asaltat pe Bill Joy:
- pentru că s-a întâmplat să ţintească spre o şcoală cu faimă, ca University of Michigan, a beneficiat de sistemul time-sharing, în loc de cel bazat pe carduri;
- pentru că s-a întâmplat ca MTS să aibă un bug de soft, a putut să programeze în voie;
- pentru că universitatea era dispusă să menţină Centrul de Informatică deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, indiferent de costuri, a putut să-şi petreacă toată noaptea în faţa computerului; şi
- pentru că a avut posibilitatea de a exersa atât de mult, când a apărut ocazia de a rescrie UNIX-ul s-a ridicat la înălţimea cerinţelor.
Bill Joy era sclipitor. Îşi dorea nespus de mult să înveţe tot mai mult. Şi asta a însemnat enorm. Dar înainte de a putea deveni un expert, trebuia ca cineva să-i ofere posibilitatea de a învăţa CUMsă facă acest lucru.
10.000 de ore
„Când eram la Michigan, petreceam probabil opt sau zece ore pe zi programând“, adaugă Joy. „La Berkeley, deja o făceam zi şi noapte. Aveam un terminal acasă. Stăteam până la două-trei dimineaţa vizionând filme de epocă şi programând. Câteodată adormeam cu capul pe tastatură“, — mimează cum îi cădea capul încet pe tastatură — „şi ştiţi cum se tot tastează literele, până începe să se audă beep, beep, beep. După ce se întâmplă asta de vreo trei ori, e clar că trebuie să te retragi la culcare. Şi chiar când am ajuns la Berkeley, eram tot oarecum incompetent. În cel de-al doilea an petrecut acolo, ajunsesem expert. Atunci am scris programe care se mai folosesc şi astăzi, la distanţă de treizeci de ani.”
S-a oprit pentru o clipă, părând că socoteşte ceva — ceea ce, pentru cineva ca Bill Joy, nu ţine deloc mult.
“Michigan în 1971. Programare la nivel profesionist până în cel de-al doilea an. La care adăugăm verile, apoi zi-noapte în primul an la Berkeley. Aşa că, poate … zece mii de ore?” spune, în sfârşit. „Cam aşa ceva.”
Zece mii de ore! Hmmmm, interesant, nu-i așa?
Un studiu cu violoniști și pianiști
La începutul anilor ’90 psihologul K. Anders Ericsson împreună cu alţi doi colegi, de la elitista Academie de Muzică din Berlin au inițiat un studiu referitor la talentul în muzică. Cu ajutorul profesorilor de acolo, ei au împărţit studenţii la vioară în trei categorii:
- În prima, erau starurile, violoniştii care prezentau potenţial pentru a ajunge solişti de clasă mondială.
- A doua îi cuprindea pe cei desemnaţi a fi relativ „buni”.
- În cea de-a treia categorie intrau studenţii cu şanse reduse de a cânta vreodată la nivel profesionist şi care, cel mai probabil, aveau să ajungă profesori în sistemul public de şcolarizare.
Apoi, tuturor violoniştilor le-a fost adresată aceeaşi întrebare:
„De-a lungul întregii tale cariere, încă de când ai luat pentru prima dată vioara în mână, câte ore ai exersat?”.
Toţi, din toate cele trei clase, s-au apucat de cântat cam în aceeaşi perioadă — în jurul vârstei de cinci ani. În aceşti câţiva ani, fiecare a exersat, în mare, la fel de mult, cam două-trei ore pe săptămână. Însă pe la vârsta de opt ani au început să apară diferenţele fundamentale. Studenţii care s-au dovedit cei mai buni au început să exerseze mai mult decât ceilalţi: şase ore pe săptămână, până la vârsta de nouă ani, opt ore pe săptămână până la doisprezece, şaisprezece ore pe săptămână până la vârsta de paisprezece ani, într-un ritm tot mai dinamic, până la douăzeci de ani ajungând să exerseze — plini de zel şi motivaţie — mai bine de treizeci de ore pe săptămână.
În realitate, până la vârsta de douăzeci de ani, violoniştii de clasă deja totalizau un număr impresionant de ore petrecute exersând la instrument, undeva în jurul a … zece mii de ore.
Prin contrast, cei relativ buni ajunseseră la opt mii de ore, iar viitorii profesori, la numai patru mii de ore.
Apoi, Ericsson şi colegii săi i-au comparat pe pianiştii amatori cu cei de nivel profesionist. Acelaşi lucru. Amatorii nu au exersat niciodată mai mult de trei ore pe săptămână în perioada copilăriei, aşa că până la vârsta de douăzeci de ani aveau un total de două mii de ore de cântat la instrument. Profesioniştii, pe de altă parte, au sporit constant numărul de ore de exersare şi, până la douăzeci de ani, aveau şi ei un total de aproximativ … zece mii de ore la activ.
Un aspect destul de curios legat de studiul elaborat de Ericsson este faptul că el şi colegii săi nu au reuşit să descopere nici un „înzestrat” — adică un muzician care să poată răzbate până în vârf fără vreun efort vizibil, pe fondul unui timp de exersare la instrument mult redus raportat la cel al colegilor lor. Nu au putut găsi nici „cai de povară”, persoane care să muncească mai mult decât oricine altcineva, însă care pur şi simplu nu au acel ceva necesar pentru a răzbi. Ideea centrală a studiului este că, odată ce există abilitatea pentru a intra într-o şcoală de muzică de renume, ceea ce îl distinge pe un student de altul sunt zelul şi dăruirea cu care exersează. Cam asta e. Mai mult, cei care au ajuns în vârf nu muncesc mai mult decât ceilalţi şi atât. Ei muncesc mult, MULTmai mult.
Convingerea că excelenţa în raport cu o sarcină complexă cere un nivel minim, definitoriu de exerciţiu reiese din nenumărate studii. De fapt, cercetătorii au ajuns chiar la un număr care dă nota excelenţei autentice: … zece mii de ore.
„Ideea care se desprinde din astfel de studii este aceea că este nevoie de zece mii de ore de exerciţiu pentru a atinge nivelul de măiestrie asociat cu calitatea de expert de talie mondială — în orice domeniu“, scrie neurologul Daniel Levitin.
„Studiu după studiu, fie ei compozitori, baschetbalişti, scriitori de beletristică, patinatori pe gheaţă, pianişti, şahişti sau orice aţi dori, acest număr revine obsedant. Desigur, acest lucru nu explică faptul că unii sunt mai câştigaţi decât alţii în urma acestor ore alocate perfecţionării, însă cert este că nimeni nu a reuşit să găsească un caz real în care cineva să fi atins nivelul de expert de talie mondială într-un interval mai scurt de timp. Se pare că de atât timp are nevoie un creier pentru a asimila întreaga gamă de cunoştinţe ce duc la adevărata măiestrie.”
Ce părere ai? Succesul e dat numai de experiența pe care o câștigi în domeniul de specializare? Tu ce crezi? Spune-ți părerea ta în rubrica de comentarii de mai jos.
0 Comments