CE ESTE UN ȘMECHER ȘI DE CE EȘTI MIȘTO DACĂ AI BASTON?

Multe dintre cuvintele pe care le întrebuințăm în mod uzual în limba română au origini nebănuite deși ai fi putut jura că sunt neaoș românești. Cum să nu te mire faptul că “mujdei”,  “săndulie” sau “damigeană” nu sunt cuvinte românești? Dar dacă nu sunt, atunci de unde vin ele și cum au reușit să se impună în limba română? Vă propun o scurtă incursiune în minunta lume a etimologiei unora dintre termenii folosiți des în discuții pe diverse subiecte. Dacă doriți să vedeți de unde au apărut șmecherii prima dată, de ce o femeie de moravuri ușoare e o “pațachină”  și cum își alintau mamele romane copiii, atunci articolul de mai jos e pentru voi.

Ce este un șmecher?

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică “țara celor şapte orașe”: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau la o calitate recunoscută în toată Europa.

Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii erau obişnuiţi cu munca, dar nu și cu băutura, se “ameţeau” repede. Iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau mai mult beţi decât treji şi nu mai reuşeau să-și vândă marfa la un preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla … şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.

După ce au trecut înapoi munții în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi, apoi negociau după bunul lor plac.

În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşanilor pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce cumpăra vin. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri. Oltenii îşi frecau mâinile bucuroși că i-au păcălit din nou pe saşi.

Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc. “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “ăsta este cel care gustă”, “degustătorul” (în germană, “schmecken” înseamnă “a avea gust”, “a fi bun la gust”). Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă. Dintre toţi el era singurul care nu pusese strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi el a fixat preţul de cumpărare al vinului, şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe.

Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un “Der Schmecker” (“cel care gustă”, “degustătorul”), au putut face un comerţ cinstit cu oltenii. De aici, prin extensie, șmecher a devenit un specialist pe care nu-l puteai păcăli, un individ isteț, imposibil de tras pe sfoară.

Dacă aveai baston erai “mișto”

Un alt cuvânt care vine din limba germană este cuvântul “mișto”. Deși revendicat intens de una dintre minoritățile de la noi, totuși “mișto” derivă de la sintagma nemțească “mit stock“, adica “cu baston” (sau cel puțin asta susține Victor Eftimiu). În acele vremuri (secolele XVIII-XIX), o persoană care purta baston era o persoană avută, de condiție bună. De aici sensul s-a extins la o persoană care este foarte frumoasă sau la un lucru care este foarte bun.

Niște turte austriece inspirate de italieni

Pogãcile (nişte turte foarte simple, rustice, din grâu sau mãlai) au ajuns la noi prin austrieci, care le ziceau “pogatschen”, dar se trag din “focaccia” italianã, care vine de la “focus”, care înseamnã “mijloc”, “centru”, “buric”. Ceea ce e absolut normal pentru că centrul mistic al casei era vatra, cuptorul, locul unde se păstra focul, se făcea mâncarea, se încălzea casa. Alții spun că sunt niște turte care au marcat centrul.

Damigeana sau o hangiță ceva mai planturoasă

Dacă tot am discutat mai sus de vin și de “șmecher”, hai să vedem de unde vine un alt cuvânt care stă în beciurile sau cămările multor români: “damigeana”. Deși pare a fi un cuvât neaoș românesc, vestita „damigeană” vine din franţuzescul “damme-Jeanne”, care s-ar traduce prin “doamna Ioana”.

Pesemne că doamna Ioana o fi fost vreo hangiță mai zdravănă ce turna vin drumeților care au asociat formele planturoase ale doamnei cu formele generoase ale vasului mare de sticlă cu gât îngust. În Argentina i se zice şi acum “dama Juana”, în timp ce englezii au masculinizat-o “demijohn”, iar Vestul sãlbatic a transformat-o în “jimmyjohn”.

Ce ne-au mai adus pașoptiștii de la Paris?

Oricât de neaoş ar pãrea, “mujdei“ vine din francezã, de la “mousse d’ail” (care înseamnă “spumã de usturoi”). Așa că să nu vã mai prind spunând “mujdei de usturoi” pentru că este un pleonasm. E ca și cum ai spune “spumã de usturoi de usturoi” …

Iar cuvântul “săndulie”, cu care oltenii denumesc covorașul de lângă pat, vine de la franțuzescul “descente du lit” (“a te da jos din pat”). Deci “săndulia” este covorașul de lângă pat pe care îți odihnești picioarele atunci când te dai jos din pat.

Un cilindru de la Jobin și o croată

În ceea ce privește cuvântul “joben”, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie care în toate limbile este definită cu cuvinte care indică forma acesteia (în franceza “haut-de-forme”, în engleză – “top hat”, în germană – “zylinder”, în italiană – “cilindro” etc.), în limba română are o cu totul altă denumire.

Explicația este simplă: cel ce a introdus în București prestigioasa pălărie era un negustor francez, care avea magazinul pe Calea Victoriei, și care se numea … Jobin.  Deci și cu “țilindrul” nostru s-a întâmplat cam cum s-a întâmplat cu “pantofii sport“: căci doar mergem să cumpărăm “adidași“, și nu “pantofi sport” – nu-i așa? Dacă la pantofii sport marca a dat numele acestora, la pălăria înaltă, negustorul care a introdus-o în urbe a dat numele pălăriei.

“Cravata” a fost denumită iniţial “croatã”, fiindcã o purtau mercenarii croaţi din armata lui Ludovic al XIII-lea, pe la anul 1600.

Cum să împaci biologia cu damele de moravuri ușoare

Unele dicționare ne spun că “Pațachina” e o plantă ierboasă, cu flori galbene,  care în latinește este numită “Rubia tinctorum” – Roibă. Alte dicționare spun că “Pațachina” este, de fapt, denumirea pentru “Rhamnus frangula” – Crușân – un copăcel fără spinĭ, cu fructe roșiĭ care pe urmă se fac negre, numit și “lemn câinesc”, a căruĭ scoarță se întrebuințează în medicină, ĭar cărbunele la făcut praf de pușcă și la desenat. Denumirea de “Pațachină” ar veni de la sârbescul “pasjakovina” care înseamnă “scîrnă de câine”, din cauza mirosuluĭ acestuĭ copăcel.

Însă dicționarele nu menționează originea celui de-al doilea sens al cuvântului. De ce unei femei de moravuri ușoare i se spune tot “pațachină”? Dacă e să ne luăm tot după Victor Emtifiu, în București, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Pațac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un “șantan” (din franțuzescul (café) “chantant” – cafenea în care se cântă – local de petrecere în care cântăreți și dansatori dau spectacole de varietăți pentru a distra publicul) pe Bulevardul Elisabeta, importând de la Viena niște fete vesele care circulau seara pe bulevard, in fața “instituției”, pentru ca să atragă clientela. Acestea fete erau denumite “pațachine” deoarece erau …”fetele lui Pațac”.

Orașul Sf. Gheorghe e la Dunăre?

Oraşul Giurgiu se chema, pe vremuri, “San Giorgio” (în traducere, din italiană, “Sfântul Gheorghe”) pentru cã-l înfiinţaserã nişte genovezi aventuroşi care fãceau comerţ. Cu timpul s-a uitat de sfânt și din Giorgio s-a făcut fonetic Giurgiu. Dacă se traducea ar fi trebuit să fie orașul George. Oricum tot e mai bine decât oraşul de vis-à-vis, care s-a transformat din Sexaginta Prista în … Ruse.

Pentru a construi un oraș e nevoie de multă muncă și de o mulțime de cărămizi . Este interesant că “chirpiciul” vine tocmai din Persia, unde însemna “cãrãmidã”. Noi l-am preluat de la turci care tot “chirpici” (“kirpiç”) îl numesc.

“A munci” în rusește se spune “rabotatî” (“работать”). De aici derivă la noi verbul “a roboti”, dar și un cuvânt internațional adoptat și de noi – “robot”. Primul care a folosit termenul de “robot” este scriitorul ceh Karel Čapek, în piesa sa din 1920 intitulată  „R.U.R.”. În limba cehă „robota” are sensul de „muncă forțată” sau „iobag”. Roboții din piesă sunt exploatați nemilos de către proprietarii fabricilor până când decid să se revolte. În final reușesc să se elibereze prin distrugerea întregii umanități (ca să vedeți de unde s-a inspirat seria „Terminator” …).

Iar cuvântul „robotică” a apărut pentru prima dată în povestirea științifico-ficțională „Runaround” (1942) a lui Isaac Asimov. Tot aici apar pentru prima dată și celebrele„trei legi ale roboticii” care stau la baza tuturor romanelor SF ale lui Asimov:

1.Un robot nu are voie să cauzeze vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe umane să i se facă un rău.

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atâta timp cât acestea nu intră în contradicție cu Legea 1.

3. Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atâta timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2.

Mulți ani mai târziu, Asmiov adăugat “Legea Zero”, care are prioritate în fața celor trei legi:

0. Un robot nu are voie să facă vreun rău umanității sau să permită prin neintervenția sa ca umanitatea să fie pusă în pericol.

(Se vede treaba că Asimov îl citise pe Čapek și voia ca să fie sigur că cele descrise acolo nu se vor întâmpla.)

Atunci când alintul nu era pe cap, ci în cu totul altă zonă

Și dacă tot am vorbit de broscari, să zăbovim puțin și la strămoșii lor (și ai noștri): romanii. “A dezmierda” vine din latinã, de la „dismerdare”, format din prefixul “dis-” (care se referă la o acțiune contrarie, la o acțiune prin care scăpam de ceva) și cuvântul “merda” (care – da! – înseamnă “rahat, excrement”).

Cu alte cuvinte “a dezmierda” înseamnă “a ajuta pe cineva să scăpe de rahat”, “a-l curăța de rahat”sau, mai pe românește, “a şterge la fund” – pentru cã mamele romane aşa îşi arătau afecţiunea față de pruncii lor. Așa că data viitoare aveți grijă atunci când îi cereți iubitului/iubitei să vă dezmierde …

O să spuneți că: “Gata, ne ajunge! Mai tacă-ți clanța!” Expresia asta cu “Mai tacă-ți clanța!” se referă la zgomotul pe care îl face clanța. Iar dacă nu știați, “clanţa” se cheamã “clanţã” fiindcã face “clanţ”. Pe bune!

Dar despre expresii amuzante din limba română vă vorbesc în alt articol aici..