DE CE NU ESTE BINE SĂ DEPINZI DE CINEVA?

O scuză la care apelăm frecvent atunci când vrem să evităm schimbările este aceea că nu suntem liberi. “Nu pot face nimic fără soţul meu, dar nu ne interesează acelaşi lucruri, aşa că n-o să mă duc la cursurile serale” sau: “Mama nu-mi permite să plec de acasă în weekend-uri, aşa că nu pot să am o viaţă socială bogată“. Cu alte cuvinte, afirmi că vrei să-ţi lărgeşti orizontul, că vrei să progresezi şi să abordezi noi zone de interes, dar nu poţi, pentru că alţii nu te sprijină sau îţi dezaprobă planurile; şi pentru că aceştia sunt rude sau prieteni apropiaţi, crezi că trebuie să-ţi trăieşti viaţa potrivit regulilor sau sfaturilor lor, adică, nu ai încotro, depinzi de părerea lor.

Realitatea este, totuşi, că atunci când ești un adult responsabil:

Singura persoană care ştie cu adevărat ceea ce este bine pentru tine eşti tu însuţi/însăți.

Dacă simţi nevoia să-ţi vezi prietenii mai des, să ai o pasiune sau să faci progrese în muncă, atunci asta este cel mai bine pentru tine.

Atunci când alţii te asigură că nu doresc decât ceea ce este mai bine pentru tine, ei vor să spună, de fapt, că doresc ceea ce este mai bine pentru ei, iar aceste două lucruri pot să fie complet diferite.

Un tânăr supus constrângerilor în familie poate hotărî să petreacă mai  mult timp în afara căminului, ieşind în oraş cu prietenii. Dar mama lui poate să-l facă egoist şi să-i spună că locul lui este acasă, lângă ea, pentru că nu vrea să stea cu altcineva şi s-ar simţi singură dacă el ar pleca în fiecare weekend.

Bineînţeles, acesta este un argument dificil de respins, pentru că fiul nu vrea ca mama să fie singură şi nu vrea nici să fie considerat egoist, iar în asemenea cazuri poţi să renunţi cu uşurinţă la propriile interese pentru a rămâne în graţiile celeilalte persoane. Dar faptul că mama reclamă compania fiului ei în fiecare weekend denotă tot atâta egoism ca şi situaţia în care fiul ar pleca de acasă în abso!ut toate weekend-urile. Dacă fiul cedează în faţa pretenţiilor mamei şi rămâne acasă, el va ajunge să deteste acest şantaj emoțional şi nu va fi un bun companion pentru mama sa.

Din această cauză, este foarte important pentru ambele părţi să găsească un compromis acceptabil, astfel încât fiecare să capete o parte din ceea ce are nevoie. Pentru fiu, soluţia nu este nici să o abandoneze cu totul pe mamă, dar nici să stea mereu cu ea. Amândoi poartă responsabilitatea pentru propria lor fericire şi fiecare dintre ei trebuie să încerce să-şi găsească ocupaţii plăcute şi distractive, care să nu-l implice pe celălalt. Numai atunci vor putea să rămână în termeni buni.

Dacă simţi că nu eşti în stare să faci un lucru nou decât avându-l pe partener alături, atunci te afli pradă unei iluzii.

Mulţi oameni divorţaţi sau văduvi descoperă că, atunci când nu au încotro, se pot descurca pe cont propriu. Dar atâta vreme cât cealaltă persoană se află în preajmă, sentimentul de dependenţă şi nesiguranţă cântăreşte mai greu decât perspectiva unei aventuri noi şi interesante.

Nu este, oare, mult mai sigur şi mai uşor să începi ceva nou atunci când ai în spate un partener care te sprijină?

Mama, căreia i se pare atât de dificil să-şi lase fiul să plece şi să-şi trăiască viaţa, se teme să facă exact acest lucru, anume să plece ea însăşi şi să-şi trăiască viaţa. Cât timp fiul se află în preajmă, nu este nevoită să înfrunte această problemă.

Este uşor să capeţi obiceiul de a te baza mereu pe o altă persoană şi să renunţi să lupţi pentru ţelurile tale personale.

În cadrul unei familii, tatăl poate uşor să uite că este mai mult decât soţ şi aducător de venituri; mama poate uşor să uite că este mai mult decât gospodină şi dădacă; iar copiii pot fi determinaţi să uite că au propriile aptitudini şi înclinaţii. Chiar dacă toţi trebuie să realizeze un compromis pentru ca viaţa familiei să se desfăşoare normal, ei trebuie, de asemenea, să-şi urmeze ţelurile şi visele individuale, pentru a se simţi fericiţi şi împliniţi.

Putem să-i învinovăţim oricât pe alţii. Dar vine timpul când trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine şi să încercăm să ne realizăm o parte dintre visuri; altminteri, la sfârşit, vom privi în urmă şi vom constata că ne-am făcut datoria de tată sau de mamă, de fiu sau de fiică, de soţ sau de soţie, dar că nu am avut o viaţă proprie şi nu ne-am visurile ţelurile personale.

Criza vârstei mijlocii reprezintă un asemenea moment. Te uiţi înapoi şi îţi dai seama că nu ai făcut ceea ce îţi propuseseşi să faci, că încă eşti în căutarea unei realizări care să îţi dea o satisfacţie profundă – iar timpul nu-ţi mai ajunge!

Dar criza poate să survină numai dacă îţi închipui că este prea târziu să te schimbi.

Este posibil ca evadarea din căsnicie sau o aventură amoroasă să atenueze temporar criza, dar nu rezolvă problema de fond.

Adevărata independenţă este independenţa interioară. Nici o altă persoană nu îţi poate oferi independenţă.

De îndată ce implici o altă persoană, ajungi, vrând-nevrând, la un anumit grad de dependenţă. Independenţa înseamnă să stai pe picioarele tale, să hotărăşti singur şi să accepţi să răspunzi pentru deciz,iile tale.

Dezvoltarea personală poate fi realizată chiar în condiţiile cele mai puţin propice. Ai nevoie doar de o ţintă pe care să o fixezi bine în minte. Dezvoltarea personală nu ţine de ajutorul sau aprobarea altor oameni, de o educaţie potrivită sau de situaţia financiară; ea ţine numai de hotărâre a ta de a schimba lucrurile în bine.

Măsura dependenţei sau independenţei tale o va decide voinţa ta.

(Traducere și adaptare după Vera Peiffer, “More Postive Thinking”, Element Books Limited, Shaftesbury, Dorset, U.K., 1999)