ÎȚI STABILEȘTI STANDARDE PREA JOASE?

În cartea sa “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It” (“De ce viața ta e oribilă: și cum o poți remedia“) Alan Cohen încearcă să ne arate modul în care ne sabotăm singuri drumul spre fericire. “CREZI CĂ NU VEI REUȘI NICIODATĂ?” sau “TE „HRĂNEȘTI“ CU NEFERICIRE ȘI DEVII DEPENDENT?” ne întreabă Cohen înainte de a mai demonta încă un blocaj – cel al standardelor joase sau a românescului “las’ că merge și așa” …

Într-o zi am făcut o excursie cu prietenul meu Joseph și cu sora sa, Geri, de-a lungul litoralului de la Ben Sur. Priveliștea care ni se deschidea în timp ce parcurgeam drumul cu numeroase serpentine era fascinantă. Din când în când o întrebam pe Geri ce i-ar plăcea să facă și, spre surprinderea mea, nu-mi dădea niciodată un răspuns categoric. „Ai vrea să mâncăm ceva?“, am întrebat-o. „Dacă vreți să oprim, mănânc“, ne-a răspuns. „Vrei să ne oprim aici?“, „Cum vreți“, veni răspunsul. La un moment dat, lui Geri i s-a făcut rău din cauza drumului cu serpentine. Stătea întinsă pe bancheta din spate, foarte palidă, dar când am întrebat-o dacă vrea să oprim să se odihnească, a răspuns „Nu, nu, nu-i nimic. Putem merge mai departe.“

Îmi dădeam seama treptat că personalitatea lui Geri era sufocată după o căsătorie de patruzeci de ani cu un om care lua toate deciziile în familie. Soțul ei nu fusese un tiran: pur și simplu, cuplul își stabilise relația pe o înțelegere tacită conform căreia el lua deciziile, iar ea accepta.

După patruzeci de ani de „Da, dragă“, Geri ajunsese să nu mai fie în stare să-și exprime preferințele.

La seminariile mele am întâlnit multe femei cu aceeași atitudine care se căsătoriseră când erau foarte tinere, se dedicaseră soților și copiilor și ajunseseră să nu mai știe ce doresc. Apoi, pe la patruzeci, cincizeci sau șaizeci de ani, soții le părăseau sau mureau și ele rămâneau complet debusolate. Unele nici nu știau să completeze un cec, iar organizarea propriilor vieți le era la fel de străină ca și pilotarea unei navete spațiale.

La fel se întâmplă și cu bărbații care-și pierd soțiile la vârste înaintate. Cei care au devenit prea dependenți de soțiile lor mor curând după moartea acestora.

Statisticile arată că femeile trăiesc mai mult după ce le mor soții decât bărbații cărora le mor soțiile.

Partea pozitivă în moartea subită a partenerului de viață este că șocul suferit de supraviețuitor acționează ca un ceas deșteptător.

Cunosc multe femei care, după deruta inițială, devin motivate și iau în mâini frâiele propriilor vieți.

Încep să fie mai interesate de felul în care arată, slăbesc, poartă haine mai moderne, pornesc eventual propria afacere, se înscriu la diverse cursuri, călătoresc. Am întâlnit și bărbați care încep să fie mai sociabili, merg la dans, își descoperă hobby-uri sau se recăsătoresc. Sfârșitul căsătoriei nu înseamnă sfârșitul vieții – poate fi chiar începutul unei alte vieți.

Cel mai sigur mod de a te dezvăța de „Da, dragă“ este să începi să spui clar ceea ce crezi.

Când ești întrebat ce vrei, nu da primul răspuns care-ți vine în minte. Stai puțin și răspunde cinstit. Gândește-te ce ți-ar plăcea și spune-o. S-ar putea să provoci nemulțumire sau să nu obții ceea ce vrei, dar cel mai adesea câștigi mult mai mult decât dacă nu ai fi vorbit. Cerând ceea ce dorești, șansele de a obține acel lucru sporesc. Și dacă nu reușești, în orice caz vei avea satisfacția că ai încercat.

Studenții mă întreabă adesea: „Cum îmi dau seama ce scop am în viață și în ce direcție să merg?“, iar eu le răspund: „Începeți prin a spune adevărul cu convingere, mai ales când e vorba despre decizii minore din viața de zi cu zi. Cum vreți să vă găsiți idealul dacă nici măcar nu puteți spune la ce restaurant vreți să mergeți?“

• Ești o persoană sociabilă sau onestă?
• Vrei să faci plăcere celorlalți sau ție însuți/însăți?
• Încerci să-ți împlinești visurile sau te încrâncenezi să înghesui o unică piesă din jocul de puzzle într-un spațiu unde nu îi este locul?

Începând să fii autentic(ă) atragi oameni autentici deoarece cuvintele și faptele tale vor transmite semnale spre oameni și fapte potrivite.

O corporație internațională de succes urmează principiul “Țintește sus – Nu accepta orice“, ceea ce nu înseamnă nici „Luptă-te cu orice preț“, nici „Folosește orice mijloace“. Nu accepta orice înseamnă că trebuie să-ți impui un anumit standard și că nu trebuie să dai înapoi în fața fricii, a rutinei sau a unor lucruri prestabilite. Nu-ți abandona idealurile adevărate, ci lasă-te călăuzit de ele.

Și ține minte cuvintele lui Somerset Maugham: „Pare ciudat, dar dacă te încăpățânezi să iei doar ceea ce este mai bun din viață vei reuși.“

Uneori, când nu poți atinge un țel imediat, viața te ajută de fapt să nu te mulțumești decât cu țelul suprem.

Acum câțiva ani trebuia să-mi schimb sediul biroului. Am făcut o listă cu vreo șase preferințe pe care ar fi trebuit să le îndeplinească ideea mea de birou ideal și le-am transmis unui agent imobiliar pentru a căuta locația potrivită. Mi-a găsit un sediu care îmi plăcea, dar camerele erau mici și clădirea se afla într-o intersecție aglomerată. Deoarece eram presat de timp și locul era acceptabil, am fost de acord să-l iau. Mi-a spus că-mi face contractul în câteva zile și am înțeles că nu mai era nici o problemă.

După câteva săptămâni încă nu primisem contractul și eram destul de îngrijorat. Trebuia să mă mut în scurt timp și dacă nu finalizam contractul nu aș fi avut timp să găsesc un alt sediu. Am telefonat să văd ce se întâmplă și agentul mi-a spus, destul de încurcat, că proprietarul nu era de acord cu genul de activitate pe care urma să o desfășor și refuzase să încheie contractul. M-am supărat, i-am spus că face discriminare și i-am trântit receptorul. Ce era să fac?

Spre sfârșitul zilei mă îndreptam spre casă și m-am gândit să fac un ocol pe un drum pitoresc de țară. Nu după mult timp am ajuns în dreptul unui vechi magazin sătesc cu plăcuța „De închiriat“ în fereastră. Am vorbit cu proprietăreasa, o doamnă foarte amabilă, care s-a arătat încântată să-mi închirieze clădirea. Spațiul era mai generos decât cel care mi se refuzase, chiria mai mică, era mai aproape de casă, iar peisajul era minunat.

Așadar, eram fericit că nu am încercat să-mi impun punctul de vedere și să închiriez primul spațiu care, oricum, nu era ceea ce doream. Acceptasem aproape, dar dorința mea profundă era atât de puternică, încât Universul răspunsese dezideratului meu.

Viața mă sprijinea chiar atunci când părea potrivnică.

(Traducere, selecție și adaptare după Alan Cohen, “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It”, Random House Publishing Group, 2007)