STOCKHOLM. SINDROMUL STOCKHOLM

În mult apreciatul serial iberic „La Casa de Papel”, un grup mai puțin obișnuit de tâlhari pătrund în Monetăria Statului și iau prizonieri angajații de acolo pentru a realiza cel mai mare jaf din istoria Spaniei (2,4 miliarde de euro). Uimitor este faptul că foarte multe dintre persoanele captive trec de partea hoților pentru a-i ajuta și a le ține partea. Această legătură de atracție subconștientă a ostaticilor față de răpitorii care îi țin în captivitate a fost denumită „sindromul Stockholm”. 

UNDE A APĂRUT „SINDROMUL STOCKHOLM”?

Expresia a fost lansată pentru prima dată în mass-media suedeză în 1973, atunci când Jan-Erik Olsson, un deținut eliberat condiționat, a luat patru ostatici (trei femei și un bărbat – angajați ai băncii) în timpul unui jaf eșuat la o sucursală a Kreditbanken, una dintre cele mai mari bănci din Stockholm, Suedia. El s-a folosit de ostatici pentru a negocia eliberarea din închisoare a prietenului său Clark Olofsson. Amândoi deținuții au ținut ostaticii în captivitate timp de șase zile (între 23-28 august) într-unul din seifurile băncii. Paradoxal, la eliberarea ostaticilor, nici unul dintre ostatici nu a dorit să depună mărturie în instanță împotriva atacatorilor; în schimb, au început să strângă bani pentru apărarea lor.

Cel care a lansat expresia „sindromul Stockholm” se pare că a fost Nils Bejerot, un criminalist și psihiatru suedez, care a inventat termenul după ce poliția din Stockholm i-a cerut ajutorul pentru analizarea reacțiilor victimelor jafului menționat mai sus.

PRIN CE SE CARACTERIZEAZĂ „SINDROMUL STOCKHOLM”?

„Sindromul Stockholm” apare atunci când o persoană pierde abuziv controlul propriei libertăți sau cedează acest control unei persoane care abuzează de ea. De multe ori, persoana afectată sprijină, simpatizează sau se îndrăgostește de persoana care o abuzează, uneori chiar periclitând acțiunile luate de persoanele care doresc să o ajute. Situațiile clasice în care poate apare acest sindrom sunt răpirile și luările de ostatici, însă au fost înregistrate simptome ale acestui sindrom și în cazuri de violență sau abuzuri în familie, victimile fiind femei și copii.

„Sindromul Stockholm” este paradoxal și complicat din cauza sentimentelor de simpatie pe care ostaticii le simt față de persoanele care le-au ținut captive, și care se opun fricii și disprețului pe care ar trebui să le simtă față de atacatori.

Există patru condiții de bază care caracterizează „sindromul Stockholm”:

• dezvoltarea de către ostatici a unor sentimente pozitive față de persoanele care îi țin captivi;
• lipsa unor relații anterioare între ostatici și teroriști;
• refuzul ostaticilor de a coopera cu forțele de poliție și alte autorități guvernamentale;
• credința ostaticilor în umanitatea teroriștilor, deoarece aceștia încetează să-i perceapă ca pe o amenințare atunci când victimile dețin aceleași valori ca și agresorii.

Prin extensie, expresia „sindromul Stockholm” a ajuns să descrie reacțiile unor victime ale abuzurilor dincolo de contextul răpirii sau luării de ostatici. Acțiuni și atitudini similare celor care suferă de „sindromul Stockholm” au fost, de asemenea, identificate în cazurile victimilor abuzurilor sexuale sau familiale, ale traficului de persoane, terorii și opresiunii politice și sectare.

Multe femei abuzate fizic de partenerul de viață răspund la traume prin acest sindrom.

O MĂRTURIE CUTREMURĂTOARE

Mai zilele trecute am primit de la una din cititoarele blogului meu o mărturie cutremurătoare care prezintă un astfel de sindrom. M-a impresionat foarte mult modul în care ea descrie ceea ce a simțit atunci când a trecut printr-un astfel de calvar. Uimitor este faptul că abuzurile au venit nu de la un străin, ci de la persoana care trebuia să fie cea mai apropiată de ea. Am rugat-o atunci să-mi dea permisiunea de a publica această mărturie și a fost de acord (lucru pentru care îi mulțumesc din toată inima!). Este un text crud, sensibil și sfâșietor al unei persoane ieșite din labirintul unui Stockholm neașteptat, întortocheat și întunecat. De altfel și titlul îi aparține.

“Am citit acum blogul tău și am simțit să îți trimit asta. Nu am avut curajul să arăt asta cuiva până acum (în afara cercului) și, mai ales, unui bărbat.

Nu am vizitat niciodată Stockholm. Dar se instala din ce în ce mai adânc în mine. Mi-a invadat gândurile, viziunea şi, mai ales, imaginea despre mine, modul de acțiune, de poziționare, de inter-relaționare. Nu, nu e vorba de vreo proiecție a unei experiențe turistice memorabile în nordul Europei … mă refer la Stockolm, sindromul femeii abuzate.

E adevărat: multe experiențe memorabile, greu de imaginat, s-au înregistrat pe o placă şi rulează pe “repeat” amețitor. Placa asta, din păcate, o dată instalată, rulează permanent şi incontrolabil. Frica, incapacitatea de acțiune, de a te valoriza în vreun fel, dubiul permanent asupra ta, supravinovația, oboseala cronică sunt pe această placă ca şi cioplite în piatră.

Apare inevitabil întrebarea dacă şi cum îți mai revii vreodată. Cel mult reuşești, după mult lucru cu tine şi cu şi mai multă susținere, să dai sonorul mai încet şi să adaugi plăci pozitive (repet: cu foarte multă muncă), dar în niciun caz nu poți să elimini “hiturile” cu înjurăturile, învinovățirile, suspiciunile permanente şi nejustificate, “tu eşti de vină”, “cu cine vorbeşti?”, “de ce nu răspunzi la telefon?”, “înțelege odată”, “ce simți/vezi tu nu are nicio legătură cu realitatea”, “eşti nebună”, “nu te las să dormi”, “nu mă bagi în seamă”, “nu pleci nicăieri”, “mă omori”, îmbrânceala, prima palmă, apoi a doua.

Da, placa asta te poate duce într-acolo încât să crezi despre tine toate cele de mai sus şi să vrei să demonstrezi contrariul în mod logic şi rațional. Luptă pierdută din start. Pentru simplul motiv că de partea cealaltă nu e nimic rațional. E doar dorința de a menține status quo-ul acesta care confirmă la infinit, de fapt, statutul de victimă transformată în acerb călău al celui de care iremediabil te-ai îndrăgostit ignorând voit orice indicator a ceea ce este el. Nu eşti tu vinovată, dar eşti privilegiata destinatară a reacțiilor durerii suprimate. Ca adult nu mai ai justificare pentru astfel de reacții abuzatoare. Eşti cu totul responsabil să ți le vindeci … cu atât mai mult cu cât afirmi că o iubeşti … ba chiar că o adori.

Placa asta îşi micşorează volumul în momentul în care recunoşti răspicat că te-a lovit. Şi nu îndulceşti realitatea cu “doar o dată, sau de douā ori”, “nu tare”, “era nervos”, “eu l-am provocat”.

Da, te-a lovit! Şi asta nu merită nimeni.

Da, te-a lovit! Și până să te lovească au fost atâtea alte forme de abuz.
Da, te-a lovit. Și nu şi-a cerut iertare … pentru că, de fapt, se consideră el o victimă.

Da, te-a lovit din nou.

Da, te va lovi din nou dacă nu pleci.
Da, te va lovi din nou chair dacă promite plângând că nu o va mai face.
Da, te va lovi până când el nu va face paşi concreți, constanți şi asumați spre vindecarea lui. Este singura formă reală în care îți poate arăta că îi pare cu adevărat rău sau că te iubeşte … sau că va fi capabil să iubească pe cineva vreodată.

Ai plecat.

Apoi începe furia pe tine că ai acceptat acest tip de tratament. Că ai ajuns aici. Că nu ai văzut sau ascultat atâtea semne încă de la începuturi, semne care indicau fără echivoc ce urmează.

Și furia pe tine se armonizează perfect cu placa de mai sus. Şi te îndoieşti din nou de tine şi de capacitatea de analiză. Îți cauți abuzatorii din copilărie … suspectezi familia care ştii foarte bine că nu a fost aşa.

Apoi, după şi mai multă muncă, descoperi … da în copilărie … şi nu … nu familia … situația ta medicală din copilărie … care te-a făcut să ignori durerea constantă în procesul de recuperere a mersului drept. E poate cel mai adânc punct al întunericului în care ai fost vreodată până atunci. Şi cazi literalmente din picioare. Şi plângi şi tremuri şi te chirceşti de durere. Nu sunt doar lacrimile tale. Sunt lacrimile copilului care atâta timp nu şi-a dat voie să îşi recunoască nevoile pentru a fi acceptată şi pentru că ştia că acele intervenții chirurgicale, deşi percepute ca abuzuri, urmau să o facă bine.

Sursa a fost astfel descoperită. La exact un an de la începutul pshihoterapiei. Sonorul e deja mai mic, iar sentimentul că ai dat la o parte o mare piatră de moară este mai mult decât eliberator … începi să auzi placa hrănitoare … merit, pot, sunt valoroasă. Placa aceasta continuă să te hrănească şi creşti din nou. Creierul se reconfigureaza … vindecarea începe.

Dar corpul tău nu uită.

Oricât de departe eşti emoţional şi mental, când ești fizic aproape de el, corpul tău care îşi aduce aminte şi … se blochează. Şi ştii că trebuie să îți înveți din nou corpul că eşti în siguranță, pentru că ai acum capacitatea să vezi realitatea aşa cum este … un abuzat nevindecat nu are cum să nu fie călău mult mai devreme decât crezi.

Da, au nevoie de suport şi ajutor. Dar specializat. Şi obligatoriu trebuie să îl vrea. Dar asta înseamnă să accepte şi să-şi trăiască durerea. E responsabilitatea lui. E singurul care se poate descătuşa. Le-ar fi mai uşor dacă abuzatorii din copilărie ar fi ei într-un proces de vindecare … sau măcar de acceptare …. dar nici asta nu e responsabiliatea ta. Nici a lui. Este … evident a lor.

În final…

Curaj să mergi mai departe, să rupi cercul durerii.

TU meriți asta!

Copiii tăi născuți sau nenăscuți încă merită să aibă o mamă curajoasă.

Stând e mai rău … şi pentru victimă şi, în final, şi pentru călău!

Cred că oraşul Stockholm trebuie vizitat! Cred că sindromul Stockholm poate fi depăşit!

Curaj! Nu eşti singură, meriți, eşti valoroasă!

Acelaşi îndemn pentru el … curaj! Meriți să te descătuşezi de durerea acumulată fără voia ta în copilărie. Da … doare … tare … dar numai tu poți alege pentru tine să ieşi din cercul durerii.

Recunoştință celor care văd, sprijină, nu judecă, încurajează … s-au vindecat.

A trecut un an și jumătate de când am încheiat acea relație și am făcut multă terapie. Vorbim de o persoană de la care nimeni nu s-ar aștepta că poate să facă așa ceva. E tipic patologiei. Mă refer la el. Și e adevărat: nimeni, nici măcar eu, nu a crezut vreodată că pot păți asta. Aspect care a îngreunat tare și procesul de acceptare a situației relației și, apoi, în procesul de terapie a patologiei lui.”

Aici se termină mărturia unui suflet chinuit. Singurul lucru care mă bucură parcurgând acest text este faptul că a ieșit la liman, că a părăsit Stockholm-ul interior și că își dă o șansă. Dar asta “cu foarte multă muncă”. Felicitări! Și, da, meriți să fii fericită! Meriți să-ți dai încă o șansă, și încă o șansă! Meriți să fii iubită!

Adevărul este că nu poți iubi o persoană narcisistă. Nici măcar nu poți cunoaște o persoană narcisistă pentru că ea se ascunde permanent în spatele unei măști. Ești doar atras(ă) de călătoria pe care ți-o propune pentru că este asemenea unui carusel emoțional: când sus, când jos, când sus, când jos. Nu este dragoste, este doar dependență și legătura cauzată de traumă. Vrei doar validarea abuzatorului. Dar asta nu e dragoste. Așa că nu pierde niciodată timpul cu o persoană narcisistă.

EXEMPLE CELEBRE DE VICTIME ALE „SINDROMULUI STOCKHOLM”

Mary McElroy

Mary McElroy a fost răpită de acasă în 1933, atunci când avea 25 de ani, de patru bărbați care au amenințat-o cu o armă. Cei patru au dus-o într-o fermă abandonată unde au pus-o în lanțuri pentru a nu evada. Atunci când a fost eliberată, Mary și-a apărat răpitorii explicând că nu doreau decât să facă bani de pe urma ei. A continuat apoi să-și viziteze răpitorii în timp ce aceștia erau în închisoare. În cele din urmă s-a sinucis lăsând următoarea notă: „Cei patru răpitori ai mei sunt probabil singurii oameni de pe Pământ care nu mă consideră o proastă. Aveți acum o pedeapsă cu moartea – așa că, vă rog, dați-le o șansă”.

Natascha Kampusch

Natascha Kampusch a fost răpită în 1998 la vărsta de 10 ani și ținută captivă într-o cameră izolată, întunecată, sub garajul lui Wolfgang Pfiklopil. În timpul captivității ea a fost abuzată fizică și sexual de către răpitorul ei care manifesta un comportament ciudat printr-un amestec de control excesiv cu manifestări permisive. La opt ani după răpirea ei, Kampusch a plecat și Pfiklopil s-a sinucis. La moartea răpitorului ei, Kampusch a plâns. Se spune că avea în permanență o poză cu răpitorul ei în portofel.

Kampusch deține acum casa în care a fost încarcerată. Ea a declarat: „Știu că este grotesc – trebuie să plătesc acum energia electrică, apă și impozitele unei case în care nu am vrut niciodată să locuiesc”. Există surse care afirmă că femeia a revendicat casa lui Pfiklopil pentru că dorea să o protejeze de vandalizare/demolare.  

În ianuarie 2010, Kampusch a spus că a păstrat casa, deoarece reprezintă o parte importantă din viața ei. De asemenea, a declarat că, în eventualitatea vinderii proprietății, este hotărâtă să zidească pivnița în care a fost încarcerată pentru a fi transformată niciodată într-un muzeu macabru. Pivnița a fost într-adevăr zidită, deși Kampusch încă mai deține casa în care a fost ținută captivă.

Patty Hearst

Patty Hearst, nepoata editorului și miliardarului William Randolph Hearst, a fost luată și ținută ostatică de Armata de Eliberare Simbioneză (AES), „un grup de gherilă urbană”, în 1974. În captivitate Patty a fost înregistrată renegându-și familia sub noul ei nume (Tania) și a fost văzută ulterior colaborând cu AES la jefuirea unor bănci din San Francisco. Ea și-a afirmat public simpatia față de AES și activitățile acesteia. A fost arestată în 1975. La procesul care a urmat, deși a invocat “sindromului Stockholm” în apărarea sa, a fost condamnată la șapte ani de închisoare. Condamnarea a fost ulterior comutată și, în cele din urmă, grațiată prezidențial de președintele Bill Clinton deoarece s-a considerat că nu a acționat în cunoștință de cauză.

Colleen Stan

În 1977, Colleen Stan făcea autostopul pentru a vizita o prietenă din sudul Californiei, când a fost răpită de Cameron Hooker și soția sa Janice și obligată să locuiască într-o cutie de lemn sub patul lor. Timp de șapte ani a fost violată și torturată în mod repetat de Cameron și forțată să-și ducă viața ca un fel de sclavă casnică/sexuală. Chiar dacă i s-a permis să socializeze cu Janice și chiar să-și viziteze mama, ostatica a continuat să locuiască în cutie și nu a încercat să evadeze. În cele din urmă a fost eliberată de Janice, care i-a cerut lui Colleen să nu dezvăluie abuzurile prin care a trecut, deoarece intenționa să schimbe comportamentul lui Cameron. Colleen nu a raportat abuzurile până când Janice a decis, în cele din urmă, să-l dea pe Cameron pe mâna Poliției.