CREZI CĂ E NEVOIE SĂ LUPȚI?

Continui seria articolelor din cartea “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It” (De ce viața ta e oribilă: și cum o poți remedia) a lui Alan Cohen, cu un alt zid pe care ni–l ridicăm singuri în calea succesului: “e prea greu să ajung acolo” – un gând care te face să “CREZI CĂ NU VEI REUȘI NICIODATĂ?” indiferent dacă “DECIZI TU SAU ÎI LAȘI PE CEILALȚI SĂ DECIDĂ PENTRU TINE?”. Dacă ești convins că lupta este o condiție a succesului, succesul se va lăsa așteptat. Probabil că ai auzit de prea de multe ori că totul se face cu durere și te simți vinovat dacă realizezi ceva fără sudoare. Uneori realizăm la fel de mult – sau chiar mai mult – cu bucurie și cu plăcere. Iar dacă mesajul pe care ni-l transmite durerea este „Nu se poate“, bucuria ne spune răspicat „Ba se poate.“

Cred că ar fi timpul pentru o scurtă lecție de anatomie.

Nu avem un creier, ci două.

Primul este cortexul, care seamănă cu un creier de reptilă, una dintre cele mai vechi forme de viață de pe această planetă.

Cortexul dirijează funcțiile de bază ale vieții:

• supraviețuirea,
• apărarea și
• procrearea și
• ne alertează când suntem în pericol sau
• ne stimulează reacțiile de răspuns la atac prin atac.
• aici se află sediul identității noastre ca entitate separată și tot cortexul
• ne guvernează personalitatea.

Neocortexul sau „creierul nou“ este atât de diferit de cortex, ca formă și funcții, încât oamenii de știință nu i-au descifrat încă misterele. Tot ce știm este că la un moment dat pe parcursul evoluției a apărut un creier nou care l-a acoperit pe primul.

Neocortexul ne dirijează:

• inteligența,
• rațiunea și
• capacitatea de a trăi cu bucurie,
• capacitatea de a avea țeluri și împliniri care depășesc simpla supraviețuire.

Când observi ceva și ai o simplă reacție de supraviețuire, acționează creierul reptilian. (Nu sună prea romantic, dar asta e…) Cortexul este amicul perfect când trebuie să decizi pe ce parte a drumului să mergi cu mașina, la ce distanță să stai de marginea prăpastiei sau când e nevoie să stai cu ochii pe copii într-o mulțime.

Dacă însă aplici principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ atunci când nu-ți este cu adevărat amenințată integritatea, nu faci decât să încurci lucrurile și nu vei mai fi stăpân pe situație. Iată un motiv serios pentru a te rata: lași armele să vorbească în locul rațiunii. Lași teama să te domine în locul dragostei. De la apariția neocortexului, viața personală, socială, intelectuală și spirituală a oamenilor controlează tot mai mult instinctul nostru de supraviețuire.

Și totuși, mulți dintre semenii noștri se comportă ca și cum ar fi venit sfârșitul lumii dacă nu găsesc mașina de culoarea dorită sau dacă domnișorica pe care au întâlnit-o nu-i sună în cel mult o oră!

Raportul de mărime între neocortex și cortex este de 105:1. Așadar, creierul cel nou este de 105 ori mai mare decât cel vechi, ceea ce înseamnă că peste 99% din creierul nostru este menit să se ocupe de lucruri interesante (cum să ne facem viața mai frumoasă sau cum să alegem cea mai bună ofertă din zecile care ne umplu cutia poștală) și mai puțin de 1% să ne avertizeze că, de exemplu, nu trebuie să ne aruncăm în prăpastie.

Dacă însă irosim peste un procent din gândurile noastre încercând să găsim o modalitate de plată a chiriei, ne suprasolicităm bietul cortex și subapreciem capacitatea materiei cenușii care are cu totul alt scop.

În ciuda acestei briliante alcătuiri, cultura noastră preferă încă lupta și aparența de comoditate.

Șeful nostru își justifică mândru poziția lăudându-se cât a transpirat pentru a ajunge acolo. Și totuși, cei douăzeci de ani de luptă pe care i-a dus nu i-au fost probabil impuși de viață, ci de prejudecăți. Dacă ar fi crezut că-i trebuie zece ani pentru a ajunge manager, de atât timp ar fi avut nevoie.

Când ni se întâmplă un lucru bun în mod firesc și fără probleme, vrem parcă să ne cerem scuze că nu am suferit destul.

Alții, în schimb, se îmbogățesc și devin oameni de succes în scurt timp, iubesc aventura și îi și ajută pe ceilalți. Richard Bach a scris “Pescărușul Jonathan Livingston” în câteva săptămâni, Bill Gates a devenit miliardar în câțiva ani, iar Julia Roberts a devenit celebră la douăzeci și ceva de ani.

Au încălcat oare principiul „totul se face cu durere“?

Pur și simplu au avut încredere în ei, în inspirația lor, și au făcut ceea ce le-a plăcut, iar pasiunea lor a atras resursele și oamenii capabili să-i sprijine.

Faptul că refuzi să intri în jocul luptei nu înseamnă să stai deoparte și să aștepți cu mâna întinsă un cec gras. Înseamnă că atunci când îți dă ghes fiorul luptei trebuie să te oprești și să te întrebi dacă nu există o cale mai ușoară. Oare nu insist mai mult decât e nevoie? Oare nu e un semn că trebuie să abordez acest lucru din alt punct de vedere?

Și vei descoperi probabil că zidul în care vrei să bați te călăuzește spre o ușă. Bineînțeles că poți lua ciocanul și poți dărâma zidul cărămidă cu cărămidă, dar de ce ți-ai irosi timpul și energia dacă există o modalitate mai ușoară de a pătrunde?

Succesul presupune atenție, investiții, acțiune, încredere, onestitate, încredere în sine, stăruință, concentrare, muncă în echipă, rezolvarea neînțelegerilor, învățarea din greșeli și hotărâre (dar nu luptă). Lupta este ceva impus peste un curs firesc.

Dacă scoți lupta din ecuație, vei vedea clar ce trebuie făcut.

Și este mult mai ușor decât îți închipui.

(Traducere, selecție și adaptare după Alan Cohen, “Why Your Life Sucks: And What You Can Do About It”, Random House Publishing Group, 2007)