Copilul nu vrea să mănânce. De câte ori nu ați trecut prin asta în calitate de copil și, apoi, în calitate de părinte. Ceea ce este ciudat pentru mulți dintre noi este faptul că nu realizăm diferența de percepție dintre noi ca și copii și noi ca și părinți. Dacă ne-am întoarce în timp am realiza că, dacă un copil nu mănâncă, nu trebuie să fie un caz de îngrijorare majoră (în afara situațiilor când lipsa poftei de mâncare este asociată și cu alte simptome caracteristici unor boli – febră, transpirație excesivă, vomă etc.).
În primul rând trebuie să realizați că, dacă un copil nu vrea să mănânce, în nici un caz nu trebuie să fie forțat să mănânce. Dacă aceasta ar fi o nevoie a copilului, atunci fiți convinși că ar mânca. Dacă nu vrea să mănânce, înseamnă că nu are nevoie, nu îi este foame, este doar dorinţa dumneavoastră. Ce puteți face este să îi spuneți: „Dacă nu ţi-e foame, foarte bine, când o să-ţi fie foame, ai să mănânci”. Mamele nu au de unde să ştie când le este foame copiilor. Dar mai este ceva: „Dacă ţi-e foame, mâna ta îţi va da să mănânci, nu mâna mea, mâna mamei tale, ca şi cum tu nu ai putea singur”.
Doar treptat putem ajunge să-l ajutăm pe copil să deprindă o autonomie în raport cu el însuşi, să se desprindă de dependența față de mamă. Acest câștigare a independenței și autonomiei începe foarte devreme pentru un copil, încă înainte de a începe să meargă, iar începutul înseamnă să ducă la gură toate lucrurile de care are nevoie, fie pentru că îi este foame, fie pentru că vrea să cunoască obiectul respectiv, ceea ce ţine, deopotrivă, de nevoie şi de dorinţă.
Rolul nostru nu este de a ritma nevoile copilului, aşa cum credem noi, ci de a fi în slujba ritmurilor lui, de a-i da de mâncare atunci când îi este foame.
Iar el va lua ce va vrea din ceea ce îi dăm noi. Iar dacă nu vrea, trebuie să-i spunem: „Foarte bine”. Este aberant să mănânci dacă nu-ţi este foame. Cei mai mulți dintre părinți nu-și dau seama ce fac atunci când forțează copilul să mănânce. Putem spune chiar că, la limită, este ceva „pervers” să mănânci fără să-ţi fie foame. Un copil care este îndemnat să mănânce atunci când nu îi este foame este ca un copil încurajat către o perversiune, doar ca să îi facă pe plac adultului.
În lumea unora dintre părinți, educatoare și învățătoare funcţionează încă un limbaj în care apare ideea de „a face plăcere” mamei, bunicii, educatoarei sau învățătoarei. Atunci când copilul mănâncă bine spunem: „Bravo, ai mâncat bine! Mama e încântată!” Aici e o greșeală pentru că copilul nu a mâncat nici bine, nici prost mâncat, ci – pur şi simplu – a mâncat cât i-a trebuit.
Sau i se spune: “Bravo, ai mâncat fără să te murdărești! Doamna educatoare e fericită!” Copilul mănâncă fără să se murdărească atunci când, odată cu instalarea coordonării motrice, este în stare să mănânce fără să împrăştie totul în jurul farfuriei. Însă nu este nici bine, nici mai puţin bine că mănâncă fără să se murdărească. Pur si simplu s-a instalat coordonarea motrică.
Fiecare mănâncă cât îi este foame. Uneori mâncăm mai mult, alteori mai puţin. Ce înseamnă că a mâncat „bine”? De multe ori le auzim pe mame că întreabă: „A mâncat «bine» copilul?” Sau: „Nu «şi»-a mâncat iaurtul?” (Deoarece, evident, este iaurtul „lui”…) „Nu «şi»-a mâncat friptura?” Când, de fapt, a mâncat atât cât îi trebuia, asta e tot.
Există şi represaliile: „Dacă nu mănânci cutare lucru, nu îţi fac nici eu cutare lucru”. Este de neînchipuit tot târgul pe care îl fac mamele dând valoare cu V mare la tot ceea ce copilul ingerează sau produce prin corpul său, când de fapt importantă este dorinţa cu care copilul creează pentru ceilalţi cu care comunică—însă fără servilism — şi, mai ales, pentru propriile lui nevoi, în ritmul lui.
Este greşit să i se ceară copilului să satisfacă dorinţa mamei, mâncând sau dansând pentru ea. Este preferabil să mănânce doar dacă îi este foame și danseze doar pentru propria lui plăcere (şi pentru cei de-o seamă cu el sau împreună cu cei a căror meseria constă în a-i învăţa pe toţi cei care în societate au această chemare).
Însă copilul nu ar trebui niciodată îndemnat și forțat să satisfacă o dorinţa a mamei. Din păcate, tocmai aceasta este plăcerea lui cea mai mare în perioada fuzională. Însă nu este ceva care trebuie să dureze. Aşa se explică faptul că unii copii refuză să mănânce, tocmai pentru că mama lor doreşte prea tare ca ei să mănânce. Şi au dreptate. Dacă vor continua să satisfacă dorinţa mamei lor, aceşti copii vor deveni perverşi, deoarece dorinţa mamei trebuie satisfăcută de către adultul pe care ea 1-a ales ea drept soț, şi nu de către copil.
Dacă un copil nu vrea să mănânce, în nici un caz nu trebuie să fie forțat să mănânce. Dacă aceasta ar fi o nevoie a copilului, atunci fiți convinși că ar mânca.
Iar mamele trebuie să recunoască că se comportă cam așa: când au făcut ceva bun de mâncare, se supără şi se simt jignite dacă copilul lor (sau soțul lor) nu vrea să mănânce şi nu îi spune cât este de bună rețeta pe care a făcut-o. Ele, de fapt, la asta se aşteaptă atunci când gătesc ceva. La o apreciere, la o laudă.
Dacă soțul mai poate mima aprecierea (chiar dacă rețeta nu este extraordinară), copilul nu poate minți. Sau este foarte posibil ca în ziua aceea să nu îi fie foame şi, oricum, nu merită să îşi încarce stomacul doar ca să vă facă vouă pe plac! Un soț îți poate oferi cele mai drăguțe laude pentru felul de mâncare pe care l-a gătit sau pentru prăjitura pe care ai făcut-o, după cum el poate să și arunce o parte din acea mâncare la gunoi, atunci când nu ne uităm la el, numai pentru ca să nu o supere pe gospodină. Dar închipuiţi-vă un copil care a primit un sandvici cu unt şi dulceaţă şi îl aruncă în casa scărilor imediat ce a ieșit pe ușa apartamentului.
Am întâlnit o astfel de situație la o femeie de serviciu care făcea curățenie într-un bloc și care se plângea că din puţulul liftului miroase urât. Când au venit cei de la depanarea lifturilor pentru o revizie periodică, femeia de serviciu a cerut să vadă și ea ce e în puțul liftului. Ce credeți că a găsit: un morman de sandvici-uri mucegaite și în descompunere. Se pare că unul dintre copii din bloc (sau mai mulți?) găsise o modalitate de a scăpa de sandvici-urile cu care îi încărca o mamă prea grijulie și prea restrictivă. Am aflat mai târziu că era vorba despre una dintre mamele din bloc care îi făcea o scenă teribilă copilului dacă acesta nu îşi lua cele două sandviciuri cu dulceaţă pentru a mânca la școală.
Însă copilului nu îi era foame. Sau poate îi era foame, dar nu voia să o satisfacă pe mama sa. Era treaba lui, nu era o problemă de psihanaliză sau de psihoterapie. Şi totuşi aşa se manifesta el, era unul dintre „simptomele” acestui copil considerat cu deficienţe de comportament!
De ce să i se facă în continuare sandvici-uri unui asemenea copil, în loc să i se spună: „Eşti deja destul de mare, un băiat de opt ani îşi poate face singur sandviciurile”? Nu înţeleg de ce mama se simțea obligată să i le facă şi să i le dea. Când am rostit această frază, am auzit exclamând: „Şi soţul meu spune acelaşi lucru! … Dar atunci care e rostul unei mame, dacă nu să aibă grijă de sănătatea copiilor ei?”
Pentru această mamă, era „bine” dacă fiul ei mânca chiar fără să îi fie foame, pentru ca ea să „aibă un rost”.
Aş vrea să mai ilustrez puțin tema despre care vorbim: satisfacerea nevoii, însă nu întotdeauna a dorinţei. De exemplu, un copil nu are nevoie de bomboane. Iar dacă cere una, o face pentru plăcerea ca o persoană să se ocupe de el, să îi vorbească, să îi arate că este iubit. Este foarte interesant să constatăm că dacă unui copil i se spune: „Bine, sigur, cum ai vrea să fie bomboana? Să fie roşie?” — începe o discuţie de o jumătate de oră în care se discută despre gustul bomboanei în funcţie de culoare, dacă e roşie sau verde, se poate ajunge şi la desenarea bomboanelor, iar copilul uită că, de fapt, voia să mănânce o bomboană. Însă ce conversaţie reuşită a fost în legătură cu bomboanele! Ce bine s-au simţit împreună cu voi timp de o jumătate de oră!
0 Comments