Ucenicul își croia cu greutate drumul prin zăpada căzută în ajun. Deja se zărea chilia de sub stânca ce o apăra de vânturile umede ce băteau prin acele locuri.
Pe bușteanul din fața chiliei îl văzu și pe Bătrân cum stătea cu privirea ațintită spre creasta înzăpezită a muntelui, de parcă acolo s-ar fi aflat răspunsurile la toate întrebările pe care i le puneau oamenii atunci când răzbăteau până la el.
“De ce te uiți spre creste? E ceva acolo?” îl întrebai eu cu o curiozitate copilărească.
”Îmi place muntele. Mai ales atunci când e zăpadă pe creste”, răspunse el privind lung la mine de parcă ar fi vrut să afle ce gând mă adusese acolo.
Nu apucai să răspund că și contimuă:
“Vezi? E viscol sus. Îmi place mult atunci când e viscol pe creste. Îmi aduce aminte că trebuie să fim ca muntele ăsta”.
”Cum adică?”, întrebai eu nedumerit ca de obicei atunci când ajungeam într-o lume normală.
”Păi, vezi tu, vânturile alea sunt ca necazurile și ca ispitele care ne lovesc. Ne tot baaat, ne tot baaat, dar noi trebuie să fim ca muntele ăsta. Neclintiți! Oricât ar bate vijeliile alea, muntele ăsta nu-l pot muta. Nu-l pot răsturna. Nu-l pot dărâma! Așa trebuie să fim și noi în fața ispitelor. Puternici. Neclintiți.”
Ridicai și eu privirea spre vârful muntelui acolo unde zăpada strălucitoare era spulberată în rafale, în bătaia soarelui, ca o mantie de nestemate agățată de acele boante ale crestelor.
”Acum văd de ce iubești viscolul de pe creste”, spusei eu privind la jocul fascinant al fulgilor în bătaia vântului. De jos părea o joacă, dar nu ai fi vrut să fii acolo în iureșul vijeliei.
“N-am spus că iubesc asta, Am spus doar că-mi place”, mă trezi Bătrânul din visare.
“Păi și care este diferența între A PLĂCEA și A IUBI?”, lansai eu o mică provocare de dragul pildelor Bătrânului.
”Vezi tu, copile, atunci când îți PLACE o floare, ce faci? Te apleci și o culegi. Însă atunci când IUBEȘTI o floare, mai faci asta? Nu. Atunci când IUBEȘTI o floare, n-o culegi, n-o smulgi, n-o strivești, ci o uzi zilnic. Ai grijă de ea. O protejezi și o faci să crească.”
Mai făcu o mică pauză, așa, pentru ca să mi se așeze lucrurile în cap (și cele spuse de el, și cele aduse de mine) după care continuă pe același ton:
”Cine înțelege asta, înțelege iubirea. Și cine înțelege iubirea, stăpânește lumea.”
Bătrânul trase aer în piept ca și când ar fi voit să se ia la trântă cu furtuna de pe munte și spuse pe un ton vesel și vioi:
“Da’ ia zi: ce viscol te aduce? Căci un vânt sau o adiere nu te porneau la drum prin zăpadă până la brâu. Cred că mai degrabă e o tornadă sau un uragan. Nu de pomană dau ăia nume de femei la uragane”, râse șugubăț în barbă în timp ce mă poftea prin semne să intru în chilie, de acolo de unde venea un miros îmbietor de ceai aromat …
0 Comments