De multe ori suntem invitați la câte o petrecere (fie că este de firmă, fie că este privată) și, dacă suntem puși în situația de a toasta, singurele lucruri care ne vin în minte sunt clasicele: “La mulți ani cu sănătate și bucurii!” sau “Să aveți noroc cu carul și cât mai mulți bani!”. Ei, bine, urările pot fi mult mai elaborate și mai spumoase, iar asta am învățat-o în Anglia.
Eram la Londra și fusesem invitat la o petrecere de firmă. Așa cum e tradiția acolo, înainte de a merge la petrecere, ne-am oprit la pub pentru câteva halbe de bere înainte de a intra în “focul luptei” la clubul unde se desfășura petrecerea. După cum mi-au povestit prietenii mei englezi, nu se cade să mergi la petrecere fără a face o încălzire în prealabil.. „E ca la fotbal, Renaldo”, mi-a spus Terry, “nu poți face un meci mare dacă nu te încălzești înainte de meci! Ba chiar poți să te accidentezi grav dacă nu faci încălzirea de dinaintea meciului!” Suna corect ceea ce spunea Terry, așa că m-am lăsat în seama poporului englez insular și prieten. Cum să nu iei în seamă sfaturile celor care au inventat fotbalul? O fi știind ei ce spun! Nu se poate să ignori o tradiție și o experiență centenare.
Așadar, dorind să fac “un meci mare”, dar – mai ales – nedorind să mă “accidentez”, am intrat în pub-ul local “Shakespeare’s Head” unde au început să curgă halbele cu bere din toate direcțiile. Rând pe rând prietenii mei au început să facă cinste cu câte o bere la fiecare. Atunci am aflat că la fiecare nouă halbă trebuia să închini în cinstea a ceva sau a cuiva. A fost seara în care am învățat câteva dintre cele mai faine urări pe care le-am auzit în viața mea. Terry a deschis seara cu urarea predictivă:
”Fie ca odraslele noastre să aibă tați bogați și mame frumoase!” (May our sons have rich fathers and beautiful mothers)
O urare care m-a pus pe gânduri pentru că mame frumoase mai găseam noi (deși englezii nu stau prea bine la capitolul femei frumoase; sau, pentru ca s-o spun altfel, noi stăm muuuuuuult mai bine la acest capitol – no offence, guys!), dar ce te faci cu tații bogați (era perioada de dinainte de a-mi cumpăra iahtul și insula din Caraibe :)))))))))))))?
La al doilea rând de bere, Andrew – un vlăjgan cât ușa de la intrarea în pub (sau, mai degrabă, cât cele două uși de la intrarea în pub) care juca într-o echipă profesionistă de rugby din liga a doua – și-a ridicat halba și a strigat de a răsunat crâșma:
“Pentru cei care ne-au văzut în momentele noastre cele mai bune și ne-au văzut și în momentele noastre cele mai proaste și au văzut că …. nu e nici o diferență!” (Here’s to those who’ve seen us at our best and seen us at our worst and … can’t tell the difference!)
Râsetele au izbucnit în toată sala și mulți dintre cei de acolo au ridicat halba odată cu noi, încântați de vorbele lansate de prietenul nostru. Se discuta despre fotbal și despre rugby, despre transferuri de jucători, despre galerii. Fotbalul era la putere! Și-uite așa am ajuns la al treilea rând de halbe care trebuiau să-și croiască drum prin gâtlejurile noastre însetate. Dar nu înainte ca Graham, cel mai în vârstă dintre noi, un tip rotunjor, cu o barbă de roșcată de căpitan de corabie, să toasteze:
“Pentru o viață lungă și o viață fericită/Pentru o moarte ușoară și o moarte rapidă/Pentru o fată cinstită și o fată ca lumea/Pentru o bere rece și pentru încă una!” (Here’s to a long life and a happy one/A quick death and an easy one/A good girl and an honest one/A cold pint and another one)
Cum să nu bei pentru așa ceva?! Răspunsul veni de la bar, acolo unde barman-ul – care era fiul patronului barului – ridică și el halba pe care o avea non-stop lângă el și spuse cu voce tare pentru ca să se audă în tot barul:
“Pentru ca să fim tot timpul pozitivi și să fim tot timpul … testați negativ!” (Here’s to staying positive and testing negative!)
smulgând astfel aprobările și râsetele majorității “sportivilor” din sală.
Lucrurile se încingeau: de la sport se trecuse la povestiri cu peripeții din vacanțe cu multe băuturi. Amestecate. Și cu multe femei. Tot la fel. Venise momentul ca să dau eu rândul de bere numai că nu știam ce urare să fac care să se și potrivească atmosferei de “public house” de acolo. Nu-mi era că mă făceam eu de râs, dar erau … renumele și imaginea României în joc. Eram singurul român de acolo. Toți cei din pub știau asta. Și, dacă era cineva care nu știa asta, sigur ar fi aflat rapid dacă aș fi dat-o-n bară cu toastul meu. Ce să fac? Ce să spun? Pentru ce să închin? – erau întrebările care-mi zburau prin minte. Și-atunci am avut o sclipire de geniu: mi-am amintit de cea mai inedită urare pe care am văzut-o în timpul studenției. Eram în Regie și pe ușa unui dulap am văzut scrijelită urarea care (atunci nu bănuiam că) va salva România în sala de la „Shakespeare’s Head”. Așa că am ajuns cu mănunchiul de halbe la masa noastră, am ridicat una și am strigat cât m-au ținut bojocii:
“Sănătate maximă, fericire efectivă și viață concomitentă!” (To maximum health, effective happiness and simultaneous life!)
Se așternu o liniște mormântală. Nimeni nu mai vorbea, toți se uitau la mine. Mă și vedeam proiectat cu v = at2 prin cele două uși de la intrare urmat de o ploaie de halbe pornite în urmărirea mea.
“I like that part with the simultaneous life!” (Îmi place partea aia cu viață concomitentă!), răsună vocea gravă a unui munte de om din partea cealaltă a sălii . După care continuă: “Nu prea înțeleg eu prea bine cum vine chestia asta cu viața concomitentă, dar sună nemaipomenit!” Râsetele izbucniră năpraznic într-o cascadă Victoria a hedonismului de cartier făcându-și drum printre zecile de “Here, here!” rostite din tot atâtea piepturi ale oamenilor din pub, mulți dintre ei lovind repetat cu palma în masă sau tejghea. Trecusem testul!
“Renaldo, viață concomitentă zici?”, se hlizi la mine un flăcău cu părul lins ca Henric al IV-lea și ochi albaștri ca marea la Dover. Ridică halba în direcția mea și spuse tare:
“Atunci să închinăm pentru soțiile noastre și pentru prietenele noastre!” (To our wives and girlfriends!) Nici nu apucară oștenii trandafirului roșu să ridice bine halbele, că veni rapid și completarea de la același Henric al IV-lea: “Fie ca ele să nu se întâlnească niciodată!” (May they never meet!)
Un alt val de râsete mătură sala.
Nu mai țin minte câte rânduri de bere au fost și nici toate urările care s-au spus. Atât îmi mai aduc aminte că, înainte de a pleca la petrecere, se trecuse la partea a doua: cea cu jalea și tristețea pentru că pub-ul răsuna de urări patetice precum:
“Pentru prietenii absenți și pentru cei care nu mai sunt printre noi!” (To absent friends and to those who are not with us today!)
sau de unele mai pioase precum:
“Fie ca să ajungem în rai cu juma’ de oră înainte ca diavolul să afle că am murit!” (May we be in heaven half an hour before the devil knows we’re dead!)
Ultima pe care mi-o mai aduc aminte a rostit-o Terry:
“Pentru nopți de care n-o să ne-amintim niciodată alături de prieteni pe care nu o să-i uităm niciodată!” (Here’s to the nights we’ll never remember with the friends will never forget!)
Aveam să constat a doua zi ce adevăr spusese Terry pentru că nu-mi mai aduceam aminte de ceea ce se întâmplase la petrecere. Doar câteva „flash”-uri disparate cu un bar imens cu etaj, plin ochi cu oameni, de un perete de doze de Stella Artois și dansuri în care săream cu toții deodată. A, da! Și o blondă cu părul lins și ochi albaștri care îmi spunea, nu știu de ce, Prințule (My prince; mai apoi am aflat că mă recomandase Terry drept „Renaldo – prințul Transilvaniei”) și care mă tot ruga să o scap de Terry.
Tot a doua zi aveam să realizez că fusesem destul de „accidentat” în ciuda încălzirii făcute. “N-ai făcut-o cum trebuia”, veni replica lui Terry. “Ai rămas în urmă; trebuia să fi ținut pasul cu noi”, concluzionă Terry, în timp ce-mi oferea o doză de Stella, extrasă din zidul de la petrecere, pentru “the hair of the dog”.
Asta e: mai aveam de învățat.
0 Comments