CUM SCAP DE LIPSA DE ÎNCREDERE ÎN SINE?

Una dintre cele mai mari dificultăți ale unei persoane geloase și posesive constă în faptul că nu are încredere în ea însăși. În orice controversă, indiferent dacă are drept oponenți rude, prieteni sau chiar copii, respectiva persoană are convingerea că va pierde competiția. Pe scurt, o astfel de persoană nu se crede în stare să câștige nici chiar împotriva celui mai slab oponent.

Această lipsă de încredere în sine provine din faptul că nu-și respectă îndeajuns propria persoană. Dacă s-ar respecta mai mult, s-ar teme mai puțin de alții.

Cea mai gravă problemă a unei persoane lipsită de încredere este aceea că nu se poate accepta pe sine așa cum este.

Cum putem învăța să ne acceptăm pe noi înșine, indiferent de nasul coroiat, de picioarele crăcănate, de capul chel, de dinții ieșiți în afară, de accesele copilărești de furie, de educația lipsită de rafinament și de sute de alte defecte?

Separând aceste trăsături, caracteristici și particularități de noi ca persoane.

Exact așa cum ne putem arunca la gunoi pantofii care au găuri în talpă, dar nu ne aruncam și picioarele, tot așa ne putem lepăda de unele trăsături fără să ne lepădăm de noi înșine. Dacă nu ne-am desconsidera atât de des, cum am putea eșua în respectul propriei noastre persoane? Ar fi imposibil, nu-i așa? Încercați și veți vedea.

Dar să punem problema și altfel.

Persoanele care se înfricoșează ușor și se simt vinovate sau inferioare, aproape întotdeauna își acordă două calificative pentru tot ceea ce fac.

Primul calificativ este pentru ceea ce au făcut; al doilea este pentru ele însele ca ființe umane. Acest al doilea calificativ este cel care creează nesiguranța si gelozia.

De exemplu, dacă dansați prost, e corect să vă acordați calificativul de „insuficient“ la dans. Dacă vă țineți copilul tot într-o cicăleală și țipați într-una la el, făcându-i zilele de nesuportat, ați avea tot dreptul să vă notați cu calificativul „insuficient“ ca părinte.

Dacă ați decide să vă îmbunătățiți aceste calificative, luând lecții de dans sau învățând să fiți mai înțelegător cu propriul copil, veți fi, treptat, în stare să le ridicați calificativul la „suficient“, apoi la „bine“ și poate chiar la „foarte bine“.

Asta-i ceea ce ați încercat să faceți întreaga viață, începând cu anii de școală. Uneori ați îmbunătățit calificativul, alteori nu. În cele din urma ați obținut calificative care v-au spus cât sunteți de bun la citire, la ortografie, la matematica etc.

Majoritatea oamenilor nu se opresc aici, din nefericire. Ei își acorda calificative si ca ființe umane și aici începe necazul.

Dacă credeți că sunteți o persoană de nota „insuficient“ pentru că sunteți un dansator de nota „insuficient“, va veți simți prost în sinea dumneavoastră. Dacă vă displace propria persoană deoarece nu vă place felul în care vă tratați copiii, vă veți simți vinovat(ă) și inferior/inferioară.

Calificativele de „insuficient“ și „suficient“ pe care vi le acordați ca persoană sunt cele care vă fac nesigur de dumneavoastră înșivă. Cand vă convingeți, zi de zi, că nu sunteți bun(ă) de nimic (în loc să constatați doar că aveți unele deprinderi negative), sunteți tentat(ă) să credeți că și ceilalți vă consideră lipsit(ă) de valoare.

Încetați cu această autocalificare. Să nu fiți niciodată propriul judecător. Întotdeauna să vă judecați numai acțiunile, fie că alții o fac sau nu. Atunci nu vă veți urî niciodată propria persoană. Acceptați-vă propriile defecte și, dacă puteți, schimbați-le. Iar dacă nu le puteți schimba, acceptați-vă așa cum sunteți, ca persoana imperfectă care nu trebuie să fie disprețuită niciodată din cauza neajunsurilor sale. Apreciați-vă eforturile pe care le faceți pentru a vă schimba.

,Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți“, suntem în mod constant sfătuiți. Dacă, însă, cei mai mulți dintre noi ne-am iubi semenii ca pe noi înșine, tare mi-e teamă că le-am trage o bătaie zdravănă. Întotdeauna judecați-vă acțiunile, dar niciodată nu vă judecați propria persoană, fie la bine, fie la rău. În lume nu există oameni buni sau oameni răi. Există numai oameni care fac lucruri bune sau lucruri rele.

Așa trebuie înțeleasă acceptarea propriei persoane. Pe această cale vom reuși să ne construim o imagine proprie cu care să putem conviețui.

Oamenii își mai spun și că:

Nu mai sunt tânar(ă). Cum pot să plac cuiva acum când mi-am pierdut prospețimea și înfățișarea plăcută?

Până la un punct aveți dreptate. Dar acest argument este valid doar în cazuri extreme. De-a lungul anilor, ccea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră s-a întâmplat și altora. Nu sunteți singura persoană care a divorțat sau care a fost părăsită. Totuși, dacă vă neliniștesc kilogramele în plus, vă puteți apuca de un program de antrenament fizic și puteți trece la o dietă alimentară. Se prea poate ca, în scurt timp, să vă pomeniți mai zvelt(ă) si mai sănătos/sănătoasă decât ați fost vreodată.

Terminați cu ideea că trebuie să vă puneți la naftalină pur și simplu fiindcă ați trecut de treizeci, patruzcci sau cincizeci de ani.

Cunosc persoane de cincizeci de ani care aleargă zilnic cel puțin câțiva kilometri și care fac cincizeci de flotări pe zi. Unele dintre aceste persoane nu realizau aceste performanțe atunci când erau mai tinere.

Ceea ce ați pierdut pe partea de atracție fizică, ați putea compensa prin trăsături de personalitate care pot fi mult mai atractive. Cunosc destul de mulți bărbați (și cred că și voi aveți exemple de astfel de bărbați) care, deși putea să aibă lângă ei pe Miss Univers, au preferat femei mai puțin frumoase, dar care au marcat mai multe puncte pe partea de Miss Personalitate.

Fiind mai în vârstă, probabil că sunteți mai înțelept/înțeleaptă, mai îngăduitor/ îngăduitoare, mai înțelegător/înțelegătoare. Cu siguranță, aveți mult mai multă experiență. Sunteți mai umblat(ă) prin lume, vă adaptați mai bine, vă descurcați mai bine în jungla vieții. Puteți conversa despre numeroase subiecte, puteți râde fără reținere în loc să chicotiți.

Gusturile dvs. s-au maturizat, încât, probabil, chiar dacă ați încerca, nu v-ați simți mai bine cu un partener mult mai tânăr.