DE CE ESTE IMPORTANT SĂ FII MULȚUMIT CU CEEA CE AI? (un răspuns dat de Dalai Lama)

“Uneori parcă întreaga noastră cultură occidentală se bazează pe achiziţiile materiale; suntem înconjuraţi, bombardaţi, de reclame la cele mai noi produse, la cea mai modernă maşină şi aşa mai departe. E greu să nu ne lăsăm influenţaţi. Ne dorim atâtea şi atâtea lucruri. Parcă nu ne putem opri niciodată. Puteţi să vorbiţi puţin despre dorinţe?”

“Cred că există două feluri de dorinţe, mi-a răspuns Dalai Lama. Unele sunt pozitive. Dorinţa de fericire. E absolut îndreptăţită. Dorinţa de pace. Dorinţa de mai multă armonie şi prietenie în lume. Unele dorinţe sunt foarte folositoare.

Dar, de la un punct încolo, dorinţele pot deveni nerezonabile, ceea ce de obicei cauzează probleme.

De exemplu, uneori mă duc prin supermarketuri. Îmi place foarte mult să intru în supermarketuri pentru că văd tot felul de lucruri frumoase. Iar când mă uit la atâtea şi atâtea produse, încep să am senzaţia că le vreau, şi primul meu impuls ar fi probabil să-mi spun: „A, vreau asta; şi asta“. Apoi, al doilea gând care-mi vine e: „Dar chiar îmi trebuie?“ De obicei răspunsul e: “Nu“.

Dacă asculţi de prima dorinţă, de impulsul iniţial, în curând o să rămâi cu buzunarele goale. Dar celălalt nivel al dorinţei, cel care se bazează pe nevoile esenţiale – hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, e mai rezonabil. Uneori, calificarea unei dorinţe drept excesivă sau negativă depinde de împrejurări sau de societatea în care trăieşti.

De exemplu, dacă trăieşti într-o societate prosperă, în care maşina trebuie să te ajute să te descurci zi de zi, bineînţeles că nu e nimic în neregulă în a-ţi dori o maşină.

Dar, dacă trăieşti într-un sat sărac din India, unde te poţi descurca foarte bine şi fără maşină, dar tu tot îţi doreşti una, chiar dacă ai bani s-o cumperi, până la urmă riscă să-ţi aducă necazuri.

Poate da naştere la sentimente neplăcute printre vecini şi aşa mai departe. Sau, dacă trăieşti într-o societate mai prosperă şi ai maşină, dar îţi tot doreşti maşini din ce în ce mai scumpe, vei avea acelaşi fel de probleme.”

— Dar, am ripostat eu, nu văd cum dorinţa de a cumpăra o maşină sau chiar maşina în sine îi poate cauza probleme cuiva atâta timp cât şi-o poate permite. Faptul că ai o maşină mai scumpă decât a vecinilor va fi o problemă, poate, pentru ei – te-ar putea invidia, de exemplu –, dar ţie, personal, o maşină nouă ţi-ar da senzaţia de satisfacţie şi plăcere.

Dalai Lama a dat din cap şi a răspuns ferm:

— Nu … Doar satisfacţia personală nu poate determina dacă o dorinţă sau o acţiune e pozitivă sau negativă. Poate ucigaşul simte satisfacţie când comite o crimă, dar asta nu-i justifică fapta. Toate faptele nevirtuoase – minciuna, furtul, abuzurile sexuale şi aşa mai departe – sunt comise de oameni care poate, la momentul respectiv, au simţit satisfacţie.

Diferenţa dintre o dorinţă sau acţiune pozitivă şi una negativă nu e că îţi dă sau nu o senzaţie imediată de satisfacţie, ci că duce la consecinţe pozitive sau negative.

De exemplu, când îţi doreşti bunuri mai scumpe, dacă dorinţa se bazează pe atitudinea mintală de a dori pur şi simplu tot mai mult şi mai mult, până la urmă vei atinge limita lucrurilor pe care ţi le poţi permite; te vei ciocni de realitate. Iar când ajungi la limita aceea, vei pierde orice speranţă, te vei cufunda în depresie şi tot aşa.

Iată unul dintre pericolele inerente acestui tip de dorinţă.

Cred deci că asemenea dorinţe excesive duc la lăcomie – o formă exagerată a dorinţei, bazată pe aşteptări prea mari. Iar dacă te gândeşti la excesele cauzate de lăcomie, vei vedea că acestea le provoacă oamenilor senzaţii de frustrare, dezamăgire, multă confuzie şi multe probleme.

Observăm foarte des că lăcomia, deşi se naşte din dorinţa de a obţine ceva, nu e satisfăcută de obţinerea acelui ceva. Aşadar, îşi pierde orice limite, e ca o groapă fără fund, ceea ce aduce necazuri.

Un lucru interesant la lăcomie e că, deşi la baza ei stă căutarea satisfacţiei, în mod ironic, chiar şi după ce obţii obiectul pe care-l doreai, tot nu eşti satisfăcut.

Adevăratul antidot al lăcomiei e mulţumirea. Dacă îţi consolidezi senzaţia de mulţumire, nu contează dacă obţii sau nu obiectul; eşti mulţumit oricum.

Atunci cum putem ajunge la mulţumirea interioară?

Există două metode.

Una este să obţinem tot ce vrem şi ne dorim – bani, case, maşini, partenerul sau partenera perfectă, corpul perfect. Dalai Lama a arătat mai devreme dezavantajul acestei metode; dacă nu ne punem frâu dorinţelor, mai devreme sau mai târziu vom da de ceva ce ne dorim, dar pe care nu-l putem avea.

A doua metodă, mai eficientă, presupune nu a avea ce ne dorim, ci a ne dori şi a aprecia ceea ce avem.

Acum câteva seri mă uitam la un interviu televizat cu Christopher Reeve, actorul care, în 1994, în urma unui accident de călărie, a suferit o leziune la coloana vertebrală şi a rămas complet paralizat de la gât în jos, dependent de un ventilator mecanic pentru a respira. Când gazda emisiunii l-a întrebat cum a făcut faţă depresiei cauzate de dizabilitatea sa, Reeve a recunoscut că a trecut printr-o perioadă scurtă de disperare totală, când se afla în spital, la secţia de terapie intensivă. Dar a adăugat că:

senzaţia de disperare a trecut destul de repede şi că acum se consideră cu adevărat „un tip norocos“. A menţionat ce fericire îi aduc soţia iubitoare şi copiii,

dar a vorbit cu recunoştinţă şi despre progresul rapid al medicinei moderne (care, estimează el, va găsi o soluţie pentru leziunile coloanei vertebrale în cursul deceniului următor) şi a spus că, dacă ar fi avut accidentul cu doar câţiva ani mai devreme, probabil ar fi murit din cauza rănilor.

Descriind procesul de adaptare la paralizie, Reeve a spus că, deşi senzaţia de disperare s-a risipit destul de repede, la început încă îl tulburau accesele ocazionale de invidie, cauzate de câte o remarcă nevinovată a celor din jur, precum „dau o fugă până sus să iau ceva“. În timp ce învăţa cum să facă faţă acestor sentimente, spunea el, „mi-am dat seama că singurul mod de a trece prin viaţă cu bine e să fii conştient de ceea ce ai, să vezi lucrurile pe care încă mai poţi să le faci; în cazul meu, din fericire, nu am suferit leziuni cerebrale, aşa că mi-a rămas mintea, pe care o pot folosi“.

Concentrându-se astfel pe resursele disponibile, Reeve a ales să-şi folosească mintea pentru a educa şi a informa publicul în legătură cu leziunile coloanei vertebrale şi intenţionează să continue să susţină conferinţe, să scrie scenarii de film şi să regizeze.”

(Traducere și adaptare după: Dalai Lama – The Art of Happiness, 10th Anniversary Edition: A Handbook for Living, 2009)