“Și au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui:
Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?
Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis:
Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis:
Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?
Iar ea a zis:
Nici unul, Doamne.
Şi Iisus i-a zis:
Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”
(Ioan 8, 3-11)
Încă de la începutul postării de ieri spuneam că a judeca o persoană nu se referă la faptul de a nu avea opinii sau a nu exprima argumentat susținerea pentru un concept, o idee, o cauză. Bineînțeles că ni s-a dat capacitatea de judecată pentru a distinge binele de rău, pentru a ne feri de rău și a lua atitudine împotriva sa.
Postarea de ieri se referea la utilizarea incorectă a acestei capacități care face ca să crească în ochii noștri toate faptele rele şi neajunsurile altora în detrimentul celor proprii.
De obicei, atunci când ne analizam pe noi, toate păcatele noastre se reduc ca amploare, se micșoreaza şi par a fi nesemnificative și nedemne de atenție.
Postarea mea se dorea a fi un apel spre îndepărtarea de ipocrizie, nu un apel spre anularea spiritului civic și a valorilor morale. Adică să-i lăsam pe cei competenți să judece, pe cei în măsura să facă asta și să ne uitam întâi la noi dacă nu cumva suntem în același păcat. Să judecam păcatul, neregula, abaterea, fapta, iar nu persoana.
A făcut cineva un act imoral, indecent sau – chiar și o – crimă, atunci lasă-l să fie judecat de către cei abilitați în a face asta (familia, persoanele implicate, procuratura, tribunalul etc.).
De prea multe ori avem tendința de a judeca o abatere morală sau un act de indecență, fără a cunoaște care sunt cauzele care au dus la acea abatere sau la acel act.
Vedem doar faptele exterioare (cele la vedere – ca să zic așa), dar nu avem nici o idee despre sensul și motivația intrinsecă a celuilalt. Ca urmare, orice încercare de a face o evaluare corectă este sortită eșecului.
Hai să luăm câteva exemple: vedem o damă de consumație pe centură și, imediat, o judecăm, unii chiar adresându-i cele mai grele apelative și insulte. Dar de unde știm noi de ce stă fata/femeia aia acolo. Poate că n-are ce să ducă acasă copiilor să pună pe masă. Poate că sărăcia a împins-o aici. Poate că a fost răpită, bătută, violată, înfometată și obligată să se prostitueze, poate că “peștele” ei o ia la pumni dacă nu îi aduce suma ceruta în fiecare zi, poate că nu are unde să se duca ș.a.m.d. Dar noi o judecăm din start, fără să știm cauzele și ceea ce i s-a întâmplat înainte.
Atenție, nu spun să nu luăm atitudine împotriva păcatului, a abaterii de la morală, ci spun doar să nu judecăm persoana respectivă. Fapta/abaterea judec-o. Ia atitudine împotriva unor asemenea fapte, militează. Asta e normal. E baza oricărei societăți democratice (în sens atenian, nu în sensul modern schilodit și atrofiat). În schimb, nu judeca persoana.
Și mai grav este atunci când judec persoana, dar eu uit că mi-am înșelat prietenul cu prietenul său cel mai bun (și nu o dată, ci chiar de mai multe ori). Sau uit că mi-am înșelat soția cu vreo fată agațată la bar ori de câte ori plecam în delegație. Dar – nu-i așa? – eu aveam motive bine întemeiate. Fata aia de pe centura n-are!
Hai să luăm și un exemplu mai grav: crima. O crimă pasională, de exemplu. Știu că o să spuneți: după ce ți se întâmplă ție, după aia să vorbești. E adevărat, nu te poți pune în pielea oamenilor care au trecut prin așa ceva. Mai ales a celor care sunt direct afectați de un astfel de act reprobabil (de exemplu: părinții unui copil omorât sau violat). Dar, atunci, hai să-i lăsăm pe ei să vorbească pentru că ei sunt cei mai în măsură să facă asta.
Și spun, din nou: da, hai să luăm atitudine împotriva criminalității, dar pe făptaș lasă să-l condamne cei în măsură. Nu știi care sunt resorturile interne care l-au dus spre un astfel de gest oribil. Poate că omul a prins-o pe soție cu altul, mintea i s-a întunecat și, într-o secundă de nebunie, a pus mâna pe veioza de lângă pat și a aruncat-o spre ea. Nu cu gândul s-o omoare. Numai că abajurul de sticlă s-a spart și i-a tăiat carotida femeii. De pomană a mai chemat, ulterior, Salvarea: femeia murise.
Tu nu vezi decât ceea ce apare în ziare sau auzi că vecinul de la trei și-a omorât nevasta. Nenorocitul, bădăranul, criminalul. Dar nu stai să te gândești că și tu ai bătut-o pe a ta de a zăcut lată trei zile. Și asta nu s-a întâmplat o singura dată, ci de mai multe ori. De prea multe ori. Și tu ai avut momente în care îți venea s-o strângi de gât. Dar asta nu contează, nu-i așa? Asta nu se compară. Pentru ca tu ai avut – nu-i așa? – motive bine întemeiate. Și tu – nu-i așa? – nu ai omorât-o pe a ta cum a facut el cu nevasta-sa. A ta încă e în viață. Norocoasa …
De asta spun, hai să ieșim din ipocrizia asta! Hai să ne uităm mai întâi la noi, la fiecare dintre noi, să vedem cât de virtuoși suntem. Și abia după ce am făcut această analiză, abia după ce am reparat ceea ce era de reparat, abia după ce am constatat că suntem fără de păcat, să luăm piatra și s-o aruncăm în celalalt.
Altfel, riscăm ca viața să ne trezească la realitate mai brusc decât doream numai pentru a ne arăta că nu suntem atât de buni pe cât credeam.
Să vă mai dau un exemplu dat de un prieten de-al meu chiar seara trecută. “Mai, Renaldo, vin acasă, și nu stiu cum se face ca incepe să țipe soția la mine pentru că am uitat să duc gunoiul și se împuțise toată bucătăria (curățasem niște pește cu o seară înainte). Pur-și-simplu uitasem. Imediat am judecat-o. Ia uite și la asta – mi-am spus – face atâta scandal pentru un mizilic. Nu poate să se controleze. Și m-am pus pe țipat și eu de i le-am turnat pe toate. A doua zi, plec dimineața la serviciu, ce crezi că mi se întâmplă: mă iau la ceartă, pe nepusă masă, cu un coleg de la serviciu (altfel extrem de pașnic), pe o problemă absolut minoră. Eu care – știi cum sunt – nu mă enervez. Și, în momentul ăla, gândul m-a dus la ceea ce făcusem aseară, la modul în care o judecasem pe biata femeie, fără să mă gândesc la cauzele pentru care a avut o astfel de ieșire”.
În final aș vrea să vă împărtășesc o foarte frumoasă povestire din Patericul egiptean:
Un frate, odată, a greșit în Schit și, făcându-se adunare, au trimis dupa avva Moise, dar el nu voia să vină. Deci a trimis mai marele vorba către dânsul zicând: vino, că te așteaptă norodul! Atunci, el, sculându-se, a venit și luând o coșniță găurită și umplând-o cu nisip, o purta în spate. Iar ei, ieșind în întâmpinarea lui, i-au zis: ce este aceasta, părinte? Zis-a lor bătrânul: păcatele mele sunt înapoia mea curgând pe jos și eu nu le văd, dar am venit astăzi să judec păcate străine. Iar ei, auzind, n-au grăit nimic fratelui, ci l-au iertat.
0 Comments