O Unire începută cu 11 ani înainte. O moșie vândută pentru a se face lobby Unirii. Un scandal cu scrisori compromițătoare. Un domnitor care nu este din spiță domnească. O crimă perfectă. Toate aceste evenimente sunt circumscrise anului de grație 1859, anul Unirii Principatelor Române. Și mai trebuie să știți ceva: nu toți românii au fost pentru Unire.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Cum s-a lucrat la Unirea Principatelor Române încă de la 1848
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au reprezentat un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859, sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – (foto preluat de pe ro.wikipedia.org)
Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceeace a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org)
Brătianu și-a vândut moșia soției sale pentru a face lobby pentru Unire
La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piața Unirii, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova – d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848 – in imagine, Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz – (foto: ro.wikipedia.org).
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873), primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea (foto: ro.wikipedia.org)
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881 – (foto – cersipamantromanesc.wordpress.com)
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. S-a născut la 1807 și a murit la 1857 și este fiul lui Alexandru G. Ghica – (foto: ro.wikipedia.org)
O soție dă în vileag tentativele Imperiului Otoman de a se opune Unirii
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.
Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat dupa 1861.
Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. Ecaterina nu împărtăşea vederile separatiste ale soțului ei, ci pe cele unioniste ale amantului ei, chipeşul ofiţer … Alexandru Ioan Cuza. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.
Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, (n. 1820, Iași, Principatul Moldovei – d. 12 aprilie 1863, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești), caimacam (locțiitor, regent) la conducerea Moldovei între 1857 – 1858. A fost fiul lui Ștefan Vogoride. Soția sa provenea din familia Conachi – (foto: ro.wikipedia.org).
Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist “L’Etoile d’Orient“, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.
Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală de la Focșani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate și armata.
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cereau următoarele:
- Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
- Neutralitatea pământului Principatelor;
- Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
- Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
- Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;
- Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
- Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
- Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
Un candidat propus fără a fi informat și o decizie surprinzătoare
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.
Steagul Principatelor (1862) – (foto – stiri.tvr.ro)
Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice a celor două principate.
Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate – in imagine, Vasile Boerescu, portret în Enciclopedia României – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org).
La 25 ianuarie/6 februarie 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit ca primul prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Alexandru Filipescu.
Astfel, printr-o telegramă expediată din Iaşi în acea zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza invita pe preşedintele Adunării Elective din Ţara Românească să aducă la cunoştinţa membrilor acesteia că a însărcinat pe ”dumnealui logofătul Ioan Al. Filipescu şi pe dumnealui logofătul Nicolae Golescu a primi frânele guvernului din mâinile căimăcămiei”. De asemenea, menţiona că i-a numit pe Ioan Al. Filipescu – preşedinte al Consiliului şi ministru de justiţie, iar pe Nicolae Golescu – ministru de interne şi că i-a autorizat, în acelaşi timp, ”a compune un Minister provizoriu”, minister care s-a şi constituit imediat. Telegrama era contrasemnată de Vasile Alecsandri, ministru de Externe, se arată în volumul ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” al istoricului Constantin C. Giurescu în (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).
Tot la 25 ianuarie/6 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a trimis o notă diplomatică puterilor garante, în care prezenta alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, ca o expresie a voinţei politice a românilor pentru înfăptuirea unirii complete a Principatelor, declarând, în acelaşi timp, că împărtăşeşte dorinţa ţării de unire sub un prinţ străin, fiind gata să se retragă, dacă se găseşte o soluţie convenabilă ţării şi agreată de Marile Puteri.
O armată comasată la Florești în apărarea Unirii
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept.
Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere.
Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.
Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea — d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891) – (foto preluată de pe ro.wikipedia.org)
La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
O crima perfectă
Niciunul dintre primii deţinători ai şefiei statului român modern, respectiv ai şefiei primului guvern unificat, nu au avut o soartă prea fericită.
Barbu Catargiu, cel care în ianuarie 1862 forma primul guvern al României (până atunci existaseră guverne separate la Bucureşti şi Iaşi), după doar câteva luni era asasinat cu un glonţ tras din clopotniţa Mitropoliei din Bucureşti, turn monument istoric pe care-l putem admira şi azi. Atentatorul nu a fost niciodată prins, aşa că nu se ştie foarte precis cine s-a aflat în spatele asasinatului şi ce motive a avut.
Printre principalii suspecţi este şi Alexandru Ioan Cuza, care în urma morţii lui Catargiu a putut să-l desemneze ca premier pe Mihail Kogălniceanu, formând, ca să folosim un cuvânt la modă, binomul care a realizat importantele reforme liberale din anii 1862-1864.
În orice caz, spre deosebire de ţările vecine din Balcani, asasinarea lui Barbu Catargiu a rămas un caz unic în peisajul politic românesc până la atentatele extremei stângi şi extremei drepte din perioada interbelică. În memoria lui Barbu Catargiu a fost realizat şi un monument la poalele Dealului Mitropoliei, desfiinţat de comunişti şi reconstruit după 1989.
Prima lovitură de stat din Principatele Unite Române
Alexandru Ioan Cuza, la rândul său, a realizat prima lovitură de stat din istoria tânărului stat unificat, în 1864, când şi-a impus regimul personal. Unul dintre motivele acestei acţiuni a fost opoziţia încăpăţânată a conservatorilor faţă de proiectata reformă agrară.
Ulterior însă, regimul lui Cuza a derapat înspre abuz de putere şi corupţie, astfel că prin 1865, chiar dacă domnitorul rămânea popular în rândurile claselor mai puţin educate, pierduse simpatia elitelor, inclusiv a foştilor camarazi de luptă revoluţionară. În mod special, liberalii radicali, care la 24 Ianuarie 1859 mobilizaseră masele la Bucureşti pentru a încercui Dealul Mitropoliei şi a pune presiune pe deputaţii valahi pentru alegerea lui Cuza, se aliaseră acum împotriva domnitorului cu conservatorii, cu care erau în deplin antagonism ideologic, în ceea ce s-a numit “monstruoasa coaliţie”.
Deznodământul a survenit la 11 februarie 1866, când a avut loc lovitura de stat care a forţat abdicarea şi plecarea în exil a lui Alexandru Ioan Cuza.5.
Ultima revoltă împotriva Unirii
Ultima zvâcnire a antiunionismului a avut loc imediat după înlăturarea lui Cuza, în primăvara anului 1866, în condiţiile in care unele din marile puteri recunoscuseră Unirea numai pe durata domniei acestuia şi cu Rusia instigând prin agenţii săi la desfacerea Unirii. În acest context, la Iaşi s-a declanşat un fel de tentativă de contrarevoluţie, care a proclamat desfacerea Unirii şi a culminat cu desemnarea boierului conservator Nicolae Roznovanu ca domnitor al Moldovei. Lipsită însă de un real sprijin popular, mişcarea separatistă a fost destul de uşor dezamorsată de tânăra armată română, fondată chiar de Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, nu s-a mai pus vreodată problema secesiunii a ceea ce de la 1918 încoace numim Vechiul Regat. Rememorând aceste evenimente azi, când avem din nou două state româneşti cu un statut juridic egal, poate ar fi cazul să observăm şi care este sensul corect al istoriei, atunci şi acum.
De ce calea ferată de la București spre Sinaia evită Ploieștiul?
Evenimentele de la 11 februarie 1866, legate de lovitura de stat împotriva lui Cuza, au fost invocate ca precedent în instanţă pentru achitarea liderilor “republicii de la Ploieşti” din 1870. În acel an, încă la puţină vreme de la realizarea Micii Uniri, războiul franco-prusian dusese la o escaladare a sentimentelor francofile, foarte pronunţate în epocă (mai ales că Napoleon al III-lea, care acum se confrunta cu Cancelarul Otto von Bismarck, fusese la nivelul marilor puteri principalul susţinător al Micii Uniri şi al consolidării statului român).
Pe acest fundal, liberalii radicali, încă puternic legaţi de principiile şi tacticile revoluţiei din 1848, luau în calcul o nouă acţiune de forţă, care să-l înlăture de pe tron pe noul principe german, chiar prusac, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, aflat la domnie de la 10 Mai 1866. Totuşi, liderii experimentaţi ai liberalilor radicali, precum I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, au decis să nu se grăbească, cu atât mai mult cu cât războiul mergea tot mai prost pentru Franţa.
În schimb, liberalii radicali ploieşteni, conduşi de impetuosul Alexandru Candiano-Popescu, au decis să acţioneze şi au pornit “revoluţia” în oraş. Nu este foarte clar dacă, în timpul mişcării de la Ploieşti, republica chiar a fost proclamată- aşa cum sugerează unul dintre participanţii la evenimente, devenit ulterior critic ironic, Ioan Luca Caragiale, dar este cert că liderii aveau convingeri republicane şi că înlăturarea lui Carol I a fost enunţată explicit. Speranţa lor că restul ţării îi va urma s-a dovedit greşită, iar când a intervenit armata, o parte din participanţi se duseseră la culcare, alţii erau beţi, iar cei rămaşi apţi de confruntare prea puţini, astfel că “revoluţia” a fost reprimată cu uşurinţă şi liderii arestaţi.
Au urmat procese ale liderilor mişcării, dar pe baza precedentului 11 februarie 1866, aceştia au fost achitaţi, ceea ce i-a creat o enormă nemulţumire domnitorului Carol I. Acesta aproape a abdicat de frustrare şi a rămas oarecum ostil oraşului Ploieşti, suficient ca să ceară ca linia de cale ferată spre Sinaia, unde tocmai se construia Castelul Peleş, să fie construită de aşa natură, încât trenul regal să poată evita să treacă prin gările acestui oraş.
Totuşi, în ciuda achitării puciştilor, după 1870 timp de multe decenii nu au mai existat astfel de tentative de răsturnare prin forţă a ordinii de stat, stabilitatea radical diferită de a statelor balcanice afectate de dese turbulenţe politice fiind întreruptă doar de răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907.
Pe de altă parte, printr-o ironie a istoriei, Alexandru Candiano-Popescu, al cărui curaj în timpul războiului de independenţă din 1877-1878 i-a dat dreptul la a da numele unei străzi din Bucureşti, a ajuns în serviciul lui Carol I, fiind convins de Brătianu să accepte numirea ca aghiotant regal. Iar ca ironia să se prelungească în secolele următoare, strada Alexandru Candiano-Popescu se învecinează cu Parcul Carol, amenajat în anul 1906 pentru a marca jubileul de 40 de ani de domnie a Regelui Carol I.
(Informații preluate de pe: ro.wikipedia.org și facebook)
){kind=link}
0 Comments