Cine nu a fost îndrăgostit? Cine nu-și mai aduce aminte cum e să fii îndrăgostit? Este una dintre cele mai intense, mai frumoase și mai … dependente senzații. Iubirea te ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă față de ea.
Ce se întâmplă, însă, dacă nu-ți primeşti porţia zilnică de dragoste?
La fel ca și în cazul unui drog, atunci când ești îndrăgostit simți că ai nevoie de doza zilnică de dragoste. Sau, mai bine zis, de doza zilnică de îndrăgostire.
Relaţiile dintre îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri.
Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri.
Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poţi controla relaţia cu celălalt.
Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care iubește mai puțin (sau care nu iubeşte deloc!), dar îl manipulează pe celălalt.
Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor.
Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. “Ce mă fac dacă mă părăsește?”
Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Îmi aparţine!” El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză.
Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.
De ce nu există iubirea?
Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute.
Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul … După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otrava emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc.
Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri.
Unde se mai poate vorbi însă de iubire?
Am văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spuneau era: “Am supravieţuit căsniciei“. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa.
Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine câştiga războiul,
dar unde era iubirea de care vorbeau?
Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni: “Ea este a mea”. “El este al meu”.
(Traducere și adaptare după: Miguel Ruiz – The Mastery of Love)
0 Comments