Dr. P. era un distins muzician, cunoscut de multă vreme drept cântăreț, apoi profesor la școala de muzică din oraș. Aici au fost observate pentru prima oară lucruri ciudate legate de raporturile lui cu elevii. Din când în când, un elev i se înfățișa, iar dr P. nu-l recunoștea; sau, mai exact, nu-i recunoștea chipul. De îndată ce studentul vorbea, era recunoscut după voce. Asemenea incidente se înmulțeau, provocând stânjeneala, perplexitate, teama, ba uneori și râsete, deoarece nu numai că dr. P. reușea din ce în ce mai greu să distingă chipurile, dar el vedea chipuri și acolo unde nu existau: pe stradă, asemeni lui Magoo, bătea ușor cu palma capetele hidranților și parcometrelor, luându-Ie drept capete de copii; se adresa amabil capetelor sculptate de pe mobile și rămânea uimit când nu-i răspundeau.
Un profesor de muzică neobișnuit
La început, toata lumea, ba chiar și dr. P., râdea de asemenea greșeli bizare ca și cum ar fi fost glume. Nu-i plăceau lui oare dintotdeauna jocurile de cuvinte, paradoxurile Zen și vorbele de duh? Înzestrările lui muzicale ramâneau remarcabile; nu se simțea bolnav, niciodată nu se simțise mai bine, iar greșelile sale erau atât de absurde – și de spirituale – încât nu puteau fi luate în serios. Ideea că “ceva e în neregulă” n-a apărut decât după vreo trei ani, când s-a îmbolnavit de diabet. Știind bine că diabetul i-ar putea afecta ochii, dr. P. s-a dus la un oftalmolog, care i-a făcut o anamneză detaliată și i-a examinat atent ochii. “N-aveți nimic la ochi”, a fost concluzia doctorului. “Dar e ceva legat de părțile vizuale ale creierului. Nu de mine aveți nevoie, trebuie să mergeți la un neurolog.” Și astfel dr. P. a ajuns la mine.
De la început m-am lămurit că nu exista nici o urmă de demență în sensul obișnuit. Era un om cultivat și plin de farmec, vorbea bine și curgător, avea imaginație și umor. Nu-mi dădeam seama de ce fusese trimis la clinica noastră. Și totuși era ceva puțin ciudat. Stătea în fața mea în timp ce vorbea, era îndreptat spre mine, dar ceva era în neregulă – greu de spus ce anume. Mă privea cu urechile, eram tentat să spun, nu cu ochii. Aceștia, în loc să fie ațintiți asupra mea, “învăluindu-mă”, așa cum e firesc, erau straniu ațintiți asupra nasului meu, urechii mele drepte, asupra bărbiei, ochiului meu drept – parcă ar fi observat (ba chiar studiat) aceste trăsături individuale, dar fără a vedea întreaga mea față, expresiile ei care se schimbau, “pe mine” în întregul meu. Nu sunt sigur ca am înțeles atunci acest lucru, era numai o bizarerie iritantă, ceva se dereglase în combinația firească dintre privire și expresie. Mă vedea, mă scana, și totuși …
“Care e problema?” l-am întrebat în cele din urmă.
“Din câte știu eu, nici una” mi-a răspuns el zâmbind, “însă lumea pare să creadă că e ceva în neregulă cu ochii mei.”
“Dar dumneavoastră nu vă dați seama dacă aveți probleme cu vederea?”
“Nu, nu chiar, numai că din când în când mai greșesc.”
Am ieșit puțin ca să vorbesc cu soția lui. Când am revenit, dr. P. stătea liniștit la fereastră, atent, mai degrabă ascultând decât privind afară.
“Trafic”, a zis, “zgomotele străzii, trenuri în depărtare, ca un fel de simfonie, nu-i așa? Cunoașteți Pactfic 234 de Honegger?”
Ce om drăguț, mă gândeam în sinea mea. Cum ar putea suferi de ceva grav? M-ar lăsa oare să-I examinez?
“Da, sigur că da, dr. Sacks.”
O examinare care nu părea să aducă nimic neobișnuit
Mi-am potolit tulburarea, poate și pe-a lui, trecând prin rutina liniștitoare a unui examen neurologic: forță musculară, coordonare, reflexe, tonus … În timp ce-i examinam reflexele – ușor anormale în partea stângă – a apărut primul fapt bizar. Îi scosesem pantoful stâng și îl atingeam pe talpa piciorului cu o cheie – test aparent neserios, dar esențial, pentru verificarea unui reflex – după care, scuzându-mă că trebuie să-mi strâng oftalmoscopul, l-am lăsat să se încalțe singur. Spre mirarea mea, după un minut, încă nu reușise.
“Pot să vă dau o mână de ajutor?” am întrebat.
“Ajutor? Pentru ce? Cui?”
“Ca să vă încălțați.”
“Ah”, a zis, “uitasem de pantof”, adaugând, satta voce, “pantoful? pantoful?” Părea zăpăcit.
“Pantoful dumneavoastră”, am repetat. “Poate vreți să-I încălțați.”
A continuat să privească în jos, cu o concentrare intensă și deplasata, însă nu spre pantof. În cele din urma, privirea i s-a fixat pe picior:
“Acesta este pantoful meu, nu-i așa?”
Nu auzeam eu bine? Nu vedea el bine?
“Ochii mei”, a explicat și a pus mâna pe picior. “Acesta este pantoful meu, nu-i așa?”
“Nu. Acesta este piciorul dumneavoastra. Acolo este pantoful.”
“A! Credeam că e piciorul meu.”
Glumea? Era nebun? Era orb? Dacă era vorba de una din”greșelile lui ciudate”, era cea mai ciudată greșeală pe care o întâlnisem vreodata. L-am ajutat să-și puna pantoful (piciorul) pentru a evita alte încurcături. Dr. P. părea netulburat, indiferent, chiar amuzat.
O pensiune cu terasă și umbreluțe în mijlocul unui … deșert
Mi-am reluat examinarea. Acuitatea lui vizuală era bună: nu-i era greu să vadă un ac de pe jos, deși uneori îi scăpa dacă era în stânga lui. Vedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un număr din National Geographic Magazine și i-am cerut să descrie unele imagini de acolo.
Răspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegând trăsături minuscule, trăsături individuale, așa cum făcuseră și cu față mea. O zonă mai strălucitoare, o culoare, o forma îi atrăgeau atenția și stârneau comentarii, dar în nici un caz nu prindea întregul imaginii.
Nu reușea să vadă întregul, ci numai amănunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra niciodată în legătura cu imaginea în întregul ei – nu-i recunoștea, așa zicând, fizionomia. Nu înțelegea dacă e vorba de un peisaj sau de o scenă.
I-am arătat coperta, o întindere nesfârșită de dune sahariene.
“Ce vedeți aici?” l-am întrebat.
“Văd un râu”, a spus. “Și o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici și colo.”
Privea, dacă asta se poate numi “a privi”, dincolo de copertă, undeva în spațiu, și vorbea despre amănunte inexistente, ca și cum lipsa acestora din ilustrația reală îl împingea să-și imagineze râul și terasa și umbrele colorate.
Arătam probabil îngrozit, dar el părea să creadă că se descurcase relativ bine. Avea o urmă de zâmbet pe față. Părea de asemenea convins că examinarea luase sfârșit, și se uita de jur-împrejur după pălăria lui. A întins mâna și a apucat capul soției lui, a încercat să-I ridice și să și-l pună pe cap. Părea să-și fi confundat soția cu o pălărie! Soția părea obișnuită cu asemenea lucruri.
Nu puteam înțelege, în termenii neurologiei convenționale (sau neuropsihologiei), ce se întâmplase. În unele privințe părea perfect normal, iar în altele cu desăvârșire și neverosimil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, să confunde capul nevestei cu o pălărie, iar pe de alta, să lucreze – cum după toate aparențele o făcea în continuare – ca profesor la școala de muzică? Trebuia să mă mai gândesc, să-I vad din nou – și să-I vad într-un loc care-i era familiar, acasă la el.
Acasă la profesorul … distrat(?!)
După câteva zile, m-am prezentat acasă la dr. P. și la soția lui, cu partitura Dragoste de poet în geantă (știam că-i place Schumann) și cu diverse obiecte pentru testarea percepției.
D-na P. m-a introdus într-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfârșitului de secol. Un vechi și magnific pian Basendorfer trona la loc de cinste în mijlocul camerei, iar în jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri … Erau cărți, erau tablouri, dar muzica domina totul.
Dr. P. și-a facut apariția și, zăpăcit, a înaintat cu mâna întinsă spre ceasul cu pendulă, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat și a dat mâna cu mine. Ne-am salutat și am sporovait puțin despre concertele și interpreții momentului. Cu modestie, l-am întrebat dacă ar dori să cânte.
,,Dragoste de poet!” a exclamat. “Dar eu nu mai pot citi notele. Veți cânta dumneavoastră, de-acord?”
Am zis că voi încerca. La acel pian minunat chiar și interpretarea mea suna bine, iar dr. P. era un mai vârstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau, combinând o ureche și o voce perfecte cu cea mai fină inteligență muzicală. Era clar că școala de muzică nu-l păstra din milă.
Lobii temporali ai dr-ului P. erau de bună seamă intacți: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se întâmpla, mă întrebam eu, în lobii săi parietali și occipitali, mai ales în acele zone unde are loc procesarea vizuală? Aveam în trusa mea neurologică corpurile geometrice ale lui Platon și m-am hotărât să încep cu ele.
“Ce este acesta?” am întrebat scoțând primul corp.
“Un cub, bineînțeles.”
“Dar acesta?” am întrebat, rotind altul în aer.
A întrebat dacă ar putea să-I examineze, ceea ce a făcut repede și sistematic: “Un dodecaedru, bineînțeles. Și nu vă mai obosiți cu celelalte, voi recunoaște chiar și icosaedrul.”
Era clar că formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se întâmpla cu fețele? Am luat un pachet de cărți de joc. Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valeții, damele, popii și jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri stilizate și era imposibil de spus dacă el vedea fețe sau doar modele.
Caricaturi savuroase și fețe familiare … de nerecunoscut
M-am hotărât să-i arat un volum de caricaturi pe care îl aveam în geantă. A reușit din nou, în cea mai mare parte. Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de îndată ce prindea o trăsătura-cheie putea identifica fața. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte și schematice. Ramânea de văzut cum s-ar comporta cu fețe adevărate, reprezentate realist.
Am deschis televizorul, fără sonor, și am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfășura o scenă de dragoste. Dr. P. nu a reușit să identifice actrița – dar poate pentru că ea nu pătrunsese niciodata în lumea lui. Mai frapant era faptul că nu reușea să identifice expresiile de pe chipul ei și al partenerului, deși în cursul unei singure scene fierbinți acestea treceau de la dorință arzătoare la pasiune, surpriză, dezgust și furie, ajungând până la o împăcare înduioșătoare. Dr. P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înțelegea ce se întâmplă, cine era unul și cine celălalt, nici măcar cine era bărbatul și cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine să fie ale unui marțian.
Era însă posibil ca unele dintre dificultățile sale să fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywood-ului; și m-am gândit că ar putea avea mai mult succes în identificarea unor chipuri din propria lui viață. Pe pereții apartamentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui însuși. Am adunat un teanc și i le-am arătat, nu fără oarecare presimțiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, când era vorba de film, devenea tragic când era vorba de viața reală. În general, nu recunoștea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el însuși. A recunoscut un portret al lui Einstein, pentru că sesizase frizura tipică și mustața; același lucru s-a întâmplat cu una sau două alte persoane:
“Ah, Paul!” a zis, când i s-a arătat un portret al fratelui său.
“Bărbia asta pătrată, dinții ăștia mari, l-aș recunoaște pe Paul dintr-o mie!”
Dar pe Paul îl recunoștea, sau una-două din trăsăturile lui, pe baza cărora putea face o încercare rezonabilă de a ghici identitatea subiectului? În absența unor “semne” evidente, era cu desăvârșire pierdut. Dar de vină nu era doar cunoașterea, gnosis; era ceva profund greșit în felul lui de a proceda. Pentru că aborda aceste chipuri chiar și ale celor apropiați și dragi – ca și cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i aparțineau. Nici o față nu-i era familiară, privită ca un “cineva”, ci era identificată doar ca un set de trăsături, “ceva”.
Era așadar o cunoaștere formală, fără nici o urmă de cunoaștere personală. Și de-aici provenea indiferența, sau orbirea lui, față de expresie. Pentru noi, un chip este o persoană care ni se înfațisează – vedem, cum s-ar spune, persoana prin persona ei, adică fața ei. Dar pentru dr. P. nu exista în acest sens nici o persona – nici o persona exterioară, și nici o persoană înăuntru.
0 formă înfășurată roșie, cu un accesoriu liniar verde, și un recipient cu cinci pungi ieșite în afară
Mă oprisem în drum spre el Ia o florărie și-mi cumpărasem un trandafir extravagant ca să mi-l pun la butonieră. L-am scos și i l-am dat. L-a luat ca un botanist sau ca un anatomist căruia i se dă un exemplar, iar nu ca o persoană care primește o floare.
,,0 lungime de aproximativ cincisprezece centimetri”, a comentat el. ,,0 formă înfășurată, roșie, cu un accesoriu liniar verde.”
“Da”, am zis, încurajându-l, “și ce credeți că este, dr. P.?”
“Greu de zis.” Părea perplex. “Îi lipsește simetria simplă a corpurilor geometrice platonice, deși ar putea avea o simetrie mai înaltă … Cred că ar putea fi o inflorescență sau floare.”
“Ar putea fi?” am întrebat.
“Ar putea fi”, a confirmat el.
“Mirosiți”, i-am sugerat, și se arătă iarași oarecum mirat, ca și cum i-aș fi cerut să miroasă o simetrie mai înaltă. Dar s-a executat politicos și a dus floarea la nas. Brusc a revenit la viață.
“Minunat!” a exclamat el. “Un trandafir timpuriu. Ce miros divin!” A început să fredoneze “Trandafirul, crinuL … ” Părea că realitatea putea fi transmisă prin miros, nu prin văz.
Am încercat un test final. Era o zi rece de primavară și îmi lăsasem paltonul și mănușile pe o canapea.
“Ce e asta?” l-am întrebat, ridicând o mănușă.
“Pot s-o examinez?” a întrebat și, luând-o, a început s-o examineze, la fel cum examinase corpurile geometrice.
,,0 suprafață continuă”, a declarat în cele din urmă, “cu marginile răsfrânte spre interior. Pare să aibă” – a ezitat – “cinci pungi ieșite în afară, dacă așa se spune”.
“Da”, am zis prudent. “Mi-ați facut o descriere. Spuneți-mi acum ce e.”
“Un fel de recipient?”
“Da”, am zis, “și ce anume ar conține recipientul?”
“Ar conține conținutul lui!” a spus dr. P.râzând. “Sunt multe posibilități. Ar putea fi un portmoneu, de exemplu, pentru monede de cinci dimensiuni. Ar putea fi … “
Am întrerupt torentul care creștea.
“Nu pare ceva cunoscut? Credeți că s-ar potrivi unei anumite părți a corpului dumneavoastră?”
Nu dadea nici un semn de recunoastere. Mai târziu, întâmplator, a tras-o pe mâna, și a exclamat:
“Dumnezeule, e o mănușă!”
Era ceva care reamintea de pacientul lui Kurt Goldstein, “Lanuti”, care putea recunoaște obiectele doar încercând să le folosească activ. Nici un copil nu ar fi avut capacitatea de a vedea și de a vorbi despre “o suprafață continuă … cu marginile răsfrânte spre interior”, dar orice copil, cât de mic, ar fi știut de îndată că mănușa e mănușă, ar fi privit-o ca pe un lucru familiar, potrivit pentru mână. Dr. P. nu era în stare.
Nimic nu i se părea familiar. Vizual, era pierdut într-o lume de abstracțiuni neînsuflețite. De fapt, nu avea o lume vizuală reală, așa cum nu avea un sine vizual adevărat. Putea vorbi despre lucruri, dar nu le putea privi “față în față”.
Discutând cu pacienți suferind de afazie și leziuni în emisfera stânga, Hughlings Jackson spune că ei și-au pierdut gândirea “abstractă” și “propoziționaIă” – și-i compara cu câinii (sau, mai degrabă, compara câinii cu pacienți afazici).
Un om ca un calculator
Pe de alta parte, dr. P. funcționa întocmai cum funcționează o mașină. Nu numai că se arăta tot atât de indiferent față de lumea vizuală ca un calculator, dar și – mai frapant – analiza lumea așa cum o analizează un computer, folosind trasături-cheie și relații schematice. Schema putea fi identificată – printr-un fel de “procedură de identificare” – fără a sesiza câtuși de puțin realitatea.
M-am întrebat deseori dacă descrierile vizuale ale lui Relen Keller (Relen Keller Adams, 1880-1968, scriitoare americană; oarbă și mută din naștere, a învățat să vorbească și să citească), în ciuda elocvenței lor, nu sunt într-un fel tot atât de goale? Sau dacă, prin transferul imaginilor de la tactil la vizual, sau, încă și mai surprinzător, de la verbal și metaforic la senzorial și vizual, ea nu căpăta o formidabilă putere a imaginației vizuale, deși cortexul ei vizual nu fusese niciodată stimulat direct de către ochi? Dar în cazul dr-ului P. era vătămat însuși cortexul, baza organică a tuturor reprezentărilor imagistice. Interesant și tipic, el nu mai visa în imagini – “mesajul” creierului fiind transmis în termeni non-vizuali.
Până aici testarea pe care o făcusem nu-mi spusese nimic despre lumea interioara a dr-ului P. Puteau fi oare încă intacte memoria sa vizuală și imaginația? I-am cerut să-și închipuie că ar intra într-unul din scuarurile orașului, venind dinspre nord, străbătându-l în imaginație sau în memorie, și să-mi spună care sunt clădirile pe lânga care ar trece. A menționat clădirile din partea dreaptă, dar nici una din partea stângă.
I-am cerut atunci să-și închipuie că ar intra în scuar prin sud. A menționat iarăși numai acele clădiri care erau pe partea dreaptă, deși acestea erau tocmai cele pe care le omisese înainte.
Cele pe care le “văzuse” lăuntric nu mai erau menționate acum; probabil că nu le mai “vedea”. Era evident că dificultățile lui legate de partea stângă, deficiențele lui de câmp vizual, erau în aceeași măsură interne și externe, împărțind în două memoria și imaginația lui vizuală.
Ce se întâmpla, la un nivel mai înalt, cu vizualizarea lui internă? Gândindu-mă la intensitatea aproape halucinantă cu care Tolstoi își vizualizează și însuflețește personajele, l-am întrebat pe dr. P. despre Anna Karenina. Își putea aminti fără greutate întâmplările, avea o percepție intactă a intrigii, dar omitea caracteristicile vizuale, povestirile și scenele vizuale. Își amintea cuvintele personajelor, dar nu și chipurile lor; și, deși putea cita descrierile vizuale originale grație memoriei sale remarcabile și aproape textuale, acestea se dovedeau cu desăvârșire goale pentru el, lipsite de realitate senzorială, imagistică sau emoțională. Exista deci, de asemenea, o agnozie interioară.
Dar a devenit limpede că acesta era doar cazul anumitor tipuri de vizualizări. Vizualizarea chipurilor și a scenelor, a povestirii vizuale și acțiunii dramatice era profund deteriorată, aproape absentă. Vizualizarea schemelor era însă intactă, ba chiar sporită. Astfel, când l-am provocat la o partidă de șah mintal, n-a avut nici o dificultate în vizualizarea tablei de șah sau a mișcărilor – și într-adevăr nu i-a fost greu să mă bată măr.
Luria spunea despre Zazetki că-și pierduse complet capacitatea de a juca jocuri, dar că “imaginația sa vie” nu era alterată. Zazetki și dr. P. trăiau în doua lumi din care una era imaginea în oglindă a celeilalte. Dar deosebirea cea mai tristă dintre ei era că Zazetki, după cum spunea Luria, “lupta să-și recâștige facuItățile pierdute cu tenacitatea condamnatului”, în timp ce dr. P. nu lupta, nu știa ce pierduse, de fapt nu știa că pierduse ceva. Dar cine se afla într-o situație mai tragică, sau cine era mai blestemat – omul care știa acest lucru sau cel care nu știa?
O viața cântată (la propriu!)
Când am terminat examinarea, dna P. ne-a poftit la masa pe care se aflau cafea și prăjituri delicioase. Cu un aer flămând, fredonând, dr. P. a atacat prăjiturile. Repede, fără să se gândească, melodios, trăgea platourile spre el, unul după altul, și lua de ici-colo, într-un mare șuvoi gâlgâitor, un cântec comestibil al mâncării, până când a fost brusc întrerupt: de o bătaie puternică și hotărâtă în ușă. Surprins, uluit, blocat de întrerupere, dr. P. s-a oprit din mâncat și a rămas împietrit, nemișcat, la masă, cu o înfățisare indiferentă, oarbă, zapacită. Privea masa, dar n-o mai vedea; n-o mai percepea ca pe o masă încărcată cu prăjituri. Soția lui i-a turnat puțină cafea: mirosul i-a gâdilat nările și l-a adus înapoi la realitate. Și-a reluat melodia mâncatului.
Cum o fi rezolvând fiecare lucru, mă întrebam. Ce se întâmpla când se îmbraca, mergea la toaletă, făcea baie? M-am dus după soția lui în bucătarie și am întrebat-o, de exemplu, cum face el ca să se îmbrace.
“La fel ca și cu mâncatul”, mi-a explicat ea. “Îi scot din dulap hainele obișnuite și le pun în locurile obișnuite, iar el se îmbracă fără probleme, cântând pentru sine. Face totul cântând pentru sine. Dar dacă e întrerupt și pierde șirul, se oprește totul, nu-și recunoaște hainele și nici propriul trup. Cântă tot timpul – cântece de mâncat, cântece de îmbrăcat, cântece de baie, cântece de tot felul. Nu poate face un lucru decât dacă-I transformă în cântec.”
În timp ce vorbeam mi-au atras atenția tablourile de pe pereți.
“Da”, spuse dna P., “era și pictor talentat, nu numai cântăreț. Școala îi expunea tablourile în fiecare an.”
Le-am privit cu muIta curiozitate. Erau așezate în ordine cronologică. Toate lucrările sale timpurii erau naturaliste și realiste, exprimând o stare și o atmosferă pline de viață, frumos detaliate și concrete. Apoi, cu trecerea anilor, deveneau mai puțin vii, mai puțin concrete, mai puțin realiste și naturaliste, mai abstracte, chiar geometrice și cubiste. În cele din urmă, în ultimele picturi, pânzele deveneau lipsite de sens, sau lipsite de sens pentru mine – doar linii haotice și pete de culoare. Am comentat acest lucru cu dna P.
“Ah, dumneavoastră, doctorii, sunteți niste filistini!” a exclamat ea. “Nu puteți urmari dezvoltarea artistică, felul în care a renunțat la realismul din tinerețe și a înaintat în arta abstractă, nonfigurativă?”
“Nu, nu asta e”, mi-am zis în sinea mea (dar m-am abținut să-i spun sărmanei dne P.). El trecuse într-adevăr de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuală profundă, în care toata puterea de reprezentare și imaginație, tot simțul concretului și al realitații erau distruse. Acest perete cu tablouri era o expoziție tragică ținând de patologie, nu de artă.
Și totuși, mă întrebam, într-un anume sens, nu avea ea dreptate?
Căci deseori între forțele patologiei și cele ale creației există un conflict și, uneori, chiar o înțelegere tacită. Poate că în perioada sa cubistă a existat o evoluție, deopotrivă artistică și patologică, ducând la nașterea unei forme originale; pierzând concretul, putea câștiga în abstract, căpătând o sensibilitate mai mare pentru toate elementele structurale ale liniei și conturului, o forță, asemănătoare cu cea a lui Picasso, de a vedea și înfățisa acele alcătuiri abstracte ce se ascund în concret și de regulă se pierd … Mă temeam însă că în picturile din ultima perioadă nu era decât haos și agnozie.
Ne-am întors în marele salon de muzica, unde trona pianul Besendorfer, iar dr P. fredona ultimul tort.
“Ei bine, dr. Sacks”, mi-a spus, “îmi dau seama ca mă găsiți un caz interesant. Puteți să-mi spuneți ce nu e în regulă și să-mi faceți niste recomandări?”
“Nu pot să vă spun ce nu e în regulă”, i-am răspuns, “dar vă voi spune ce cred eu că e bine. Sunteți un muzician minunat, iar muzica este viața dumneavoastră. Ce aș putea recomanda eu, într-un asemenea caz, este o viață alcătuită în întregime din muzică. Muzica a fost centrul vieții dumneavoastră, făceți-o acum să fie întreaga viață.”
Acestea s-au petrecut acum patru ani. Nu l-am mai văzut de-atunci, dar m-am întrebat adesea cum întelegea el lumea, dat fiind că în mod straniu a pierdut imaginea și vizualul, dar și-a păstrat intactă marea muzicalitate. Cred că pentru el muzica luase locul imaginii. Nu avea o imagine a corpului, avea o muzică a corpului: de aceea se putea mișca și purta atât de firesc, dar se oprea complet zăpăcit dacă “muzica interioară” înceta. La fel și în privința exteriorului, a lumii …
(Astfel, după cum am aflat mai târziu de la soția lui, deși nu-și putea recunoaște elevii dacă stăteau nemiscați, daca erau doar “imagini”, putea să-i recunoască de îndată ce se mișcau. “Acesta este Karl”, exclama el, “îi cunosc mișcările, muzica trupului.”)
În Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer spune că muzica este “voință pură”. Cât de fascinat ar fi fost el de dr. P., un om care pierduse complet lumea ca reprezentare, dar o păstra în întregime ca muzică sau ca voință.
Această stare binecuvântată a durat până la sfarșit – fiindcă, în ciuda evoluției treptate a bolii sale (o tumoare masiva sau un proces degenerativ în zonele vizuale ale creierului), dr. P. a predat muzică până în ultimele zile ale vieții sale.
De ce unele persoane nu pot considera o mănușă drept o … mănușă?
Cum poate fi înțeleasă incapacitatea specială a dr.-ului P. de a interpreta, de a considera o mănușă drept o mănușă? În mod vădit, aici el nu putea face o judecată cognitivă, deși era prolific în producerea de ipoteze cognitive. O judecată este intuitivă, personală, comprehensivă și concretă – noi “vedem” cum stau lucrurile în raport cu altele și cu ele însele.
Lui P. îi lipsea tocmai această vedere, această relaționare (deși în toate celelalte domenii judecata lui era promptă și normală). Acest lucru se datora lipsei de informație vizuală sau procesării greșite a informației vizuale? (Aceasta ar fi explicația oferită de o neurologie clasică, schematică.)
Sau era ceva greșit în atitudinea lui, astfel încât nu putea lega ceea ce vedea de sine însuși?
Aceste explicații, sau moduri de explicație, nu se exclud reciproc, putând coexista și fiind ambele adevărate. Iar acest lucru este recunoscut, implicit sau explicit, în neurologia clasică: implicit, de Macrae, când găsește că explicația schemelor defective, sau a procesării și integrarii vizuale defective, este neadecvată; explicit, de Goldstein, când vorbește despre “atitudine abstractă”.
Dar atitudinea abstractă, care permite “catalogarea”, nu se potrivește nici ea cu dr. P., și, poate, nici cu conceptul de “judecată” în general. Căci dr. P. avea o atitudine abstractă, nimic altceva. Și tocmai acest lucru, această absurdă abstracțiune a atitudinii – absurdă pentru că nu era plamădită din nimic altceva – era cea care îl făcea incapabil să perceapă identitatea sau particularul, cea care îl făcea incapabil de judecată.
Este ciudat că neurologia și psihologia vorbesc despre orice, numai despre “judecată” nu – deși tocmai prăbușirea judecății (fie în domenii specifice, ca în cazul dr.-lui P., fie, mai general, la pacienți cu sindroame Korsakoff, sau de lob frontal) este esența atât de multor tulburări neuropsihologice. Judecata și identitatea pot provoca accidente grave, dar neuropsihologia nu se ocupă niciodată de ele.
Și totuși, judecata este cea mai importantă facultate pe care o avem, fie într-un sens filozofic (sensul lui Kant), fie într-unul empiric și evoluționist. Un animal sau un om se pot descurca foarte bine fără “atitudine abstractă”, dar ar pieri imediat în absența judecații. Judecata trebuie să fie prima facultate a vieții superioare sau a minții, dar e ignorată sau greșit interpretată de neurologia clasică (computeristică). Și dacă ne întrebăm care poate fi cauza unei asemenea absurdități, o vom găsi chiar în pretențiile și evoluția neurologiei. Deoarece neurologia clasică (aidoma fizicii clasice) a fost totdeauna mecanică – de la analogiile mecanice ale lui Hughlings Jackson și până la analogiile cu calculatorul din ziua de azi.
Desigur, creierul este o mașinărie și un calculator – până aici totul e corect în neurologia clasică. Dar procesele noastre mintale, care constituie ființa și viața noastră, nu sunt numai abstracte și mecanice, ci și personale, implicând ca atare nu doar clasificare și catalogare, ci și permanenta judecare și simțire. Dacă acest element lipsește, devenim asemenea calculatoarelor, cum era dr. P. De asemenea, dacă eliminăm simțirea și judecata, adică ceea ce ține de persoană, din științele cognitive, le reducem pe acestea la ceva la fel de deficient cum e dr. P. – și pierdem ceva din înțelegerea noastră asupra concretului și realului.
Printr-un soi de analogie comică și penibilă, nimic nu seamană mai mult cu sărmanul dr P. decât neurologia și psihologia noastră cognitivă obișnuită. Ne trebuie concretul și realul, cum îi trebuiau și lui; și nu reușim să vedem acest lucru, așa cum nu reușea nici el să-I vadă. Științele noastre cognitive suferă ele însele de o agnozie în esență similară cu cea a lui dr.-ului P. El poate servi așadar ca avertisment și exemplu pentru ceea ce se întâmplă cu o știință care ignoră judecata, particularul, personalul, și devine complet abstractă și computeristică.
Am regretat întotdeauna că, din motive independente de voința mea, nu am putut să-i urmăresc cazul mai departe, fie sub forma observațiilor și investigațiilor descrise aici, fie în lumina patologiei.
Ne temem mereu că un caz este “unic”, mai ales când prezintă trăsături atât de remarcabile precum cel al dr.-lui P. De aceea mi-a stârnit mare interes și bucurie (amestecată cu ușurare) să descopar, cu totul întâmplător – răsfoind revista Brain din 1956 -, descrierea amănunțită a unui caz frapant de asemănător, asemănător (de fapt identic) din punct de vedere neuropsihologic și fenomenologic, deși substratul patologic (traumatism cranian acut) și toate împrejurările personale erau total diferite. Autorii vorbesc despre cazul lor ca fiind “unic în istoria consemnată a acestei tulburări” – și au fost desigur uimiți, ca și mine, de propriile lor descoperiri.
(Abia după încheierea acestei cărți am constatat că, de fapt, există o literatură destul de bogată despre agnozie vizuală în general și despre prosopagnozie în particular; fiind atât de împrăștiate și editate în atât de multe limbi, aceste materiale pot însă fi ușor trecute cu vederea. Am avut de curând marea plăcere de a-l întâlni pe Dr. Andrew Kertesz, cunoscător fără egal al literaturii mondiale pe această temă, și care a publicat el însuși câteva studii extrem de amănunțite ale unor pacienți cu asemenea forme de agnozie (a se vedea, de exemplu, articolul sau despre agnozia vizuală, Kertesz 1979). Dr Kertesz mi-a menționat cazul unui fermier care, în urma dezvoltării unei prosopagnozii, nu mai putea distinge fețele vacilor lui, și cel al unui alt pacient asemănător, ghid într-un muzeu de istorie naturală, care-și confunda propria imagine cu diorama unei maimuțe. Atât în cazul dr. P., cât și în cel al pacientului observat de Macrae și TroIle, erorile absurde de percepție se leagă, în special, de ființele vii.)
Nu îmi confund soția cu o pălărie, dar nu știu cine este ea fără pălărie
Cititorul interesat poate consulta articolul original, Macrae și Trolle (1956), din care anexez aici o scurtă relatare, însoțită de citate din original.
Pacientul lor era un tânăr de 32 de ani care, după un grav accident de automobil, urmat de trei săptămâni de inconștiență, “se plângea, în mod exclusiv, de o incapacitate de a recunoaște fețele, chiar și cele ale soției și copiilor săi”.
Nici o figură nu-i era “familiară”, dar existau trei pe care le putea identifica: trei colegi de muncă, dintre care unul cu un tic al clipitului din ochi, altul cu o pată mare pe obraz și un al treilea “pentru că era atât de înalt și atât de slab încât nu putea fi confundat cu nimeni”. Macrae și Trolle notează că fiecare din cei trei era “recunoscut numai prin singura trăsătura ieșită din comun menționată”. În general, ca și dr. P., îi recunoștea pe cei apropiați numai după voce.
Avea dificultăți chiar și să se recunoască pe sine într-o oglindă, după cum relatează amănunțit Macrae și Trolle: “În faza timpurie de convalescență, el întreba deseori, mai ales când se barbierea, dacă chipul care-l privea era într-adevar al lui, și deși știa că din punct de vedere fizic nu putea fi altul, de mai multe ori se strâmba sau scotea limba «numai pentru a fi sigur». Studiindu-și atent fața în oglindă, a început încet-încet s-o recunoască, dar «nu dintr-o privire» ca în trecut, ci bazându-se pe conturul părului și al feței, și pe două mici alunițe de pe obrazul stâng.”
În general, nu putea recunoaște obiectele “dintr-o privire”, ci trebuia să caute și să ghicească după una sau două trăsături, iar uneori presupunerile sale erau absurd de greșite. În special, notează autorii, existau dificultăți cu ființele vii.
În schimb, obiectele simple schematice – foarfece, ceas, cheie etc. – nu puneau probleme. Macrae și Trolle notează de asemenea: “Memoria topografică era ciudată: aparent paradoxal putea să nimerească drumul de acasă la spital și în jurul spitalului, dar nu putea să numească străzile pe care trecea [spre deosebire de dr. P., suferea și de o anume afazie] sau să dea impresia ca vizualizase topografia.”
Era de asemenea evident că amintirile vizuale privind oamenii, chiar și cele cu mult dinaintea accidentului, erau grav afectate – exista amintirea comportamentului, sau poate a atitudinii, dar nu a înfațișării vizuale a chipului. Reieșea, de asemenea, dacă era întrebat, că nu mai avea imagini vizuale în visurile sale. Astfel, ca și în cazul dr.-lui P., nu era esențial deteriorată doar percepția vizuală, ci și imaginația și memoria vizuală, forțele fundamentale ale reprezentării vizuale cel puțin în măsura în care aceste forțe aveau de-a face cu personalul, familiarul, concretul.
În fine, un aspect comic. Dacă dr. P. era în stare să-și confunde soția cu o pălărie, pacientul lui Macrae, de asemenea incapabil să-și recunoască soția, avea nevoie ca ea să se identifice cu ajutorul unui marker vizual, al unui “articol de îmbrăcăminte care sare în ochi, cum ar fi o pălărie mare”.
(Traducere și adaptare după: Oliver Sacks, The Man Who Mistook His Wife for a Hat, Picador Classic, Pan Macmillan, 2012)
0 Comments