Poate că aţi văzut deja reclama în care un copil îi pune de mai multe ori aceeaşi întrebare tatălui său: „Tati, ce-i cu sticla asta de lapte?”. Acesta, total absorbit de ziarul lui, pare să nu-şi audă fiica, până când micuţa îl întreabă: „Tati, cum se fac copiii?”. Tatăl lasă imediat ziarul, ia sticla de lapte şi-i explică fetiţei cum să-i pună capacul, cum să o manipuleze etc. Sau reclama cu fetița care își întreabă mama (foarte ocupată): “Mami, ce înseamnă virgină?”. Mama se oprește brusc din activitate și înceapă să bălmăjească un răspuns. Astfel de reclame descriu ceea ce cercetătorii au numit „efectul cocktail-party”.
De ce pierdem firul conversației atunci când cineva din sală pronunță numele nostru
De ce „cocktail-party”? Pentru că, la fel ca la o astfel de petrecere …
Suntem capabili să ne concentrăm asupra unei discuţii, rămânând ermetici la multitudinea de zgomote, sunete, râsete şi muzică din jurul nostru.
Totuşi, în pofida „izolării senzoriale”, suntem capabili să auzim o informaţie importantă pentru noi (de pildă: numele nostru), chiar dacă este pronunţat în toată această gălăgie de o persoană aflată la mai mulţi metri distanţă. De îndată însă ce ne îndreptăm atenţia spre locul de unde vine numele nostru, vom pierde firul conversaţiei pe care o purtam până în acel moment.
Creierul nostru nu poate trata multitudinea de informaţii care ne asaltează receptorii. Datele sunt filtrate de un fel de „supervizor”, care efectuează o triere, selecţionând spre păstrare ceea ce îi este util şi suprimând restul. Atunci când apare numele nostru, “supervizorul” îl reperează, estimîndu-l drept o informaţie importantă, care merită atenţia noastră.
Efectul „cocktail-party” sugerează faptul că nu putem fi atenţi la mai multe surse de zgomot în acelaşi timp.
Cum reacționăm atunci când auzim mesaje diferite în același timp (experimentul lui Cherry)
Acest efect a fost pus în evidenţă graţie studiilor efectuate de E. C. Cherry în 1956. Participanţilor la experimentul făcut de Cherry li se transmiteau simultan, prin intermediul unor căşti, două mesaje diferite: un mesaj în urechea dreaptă şi altul în cea stângă (ascultare „dihotomică”). Sarcina subiecţilor consta în a repeta cuvintele unuia din cele două mesaje, pe măsura difuzării sale.
Majoritatea participanţilor a putut îndeplini cu mare uşurinţă această sarcină. Surprinzător însă, odată experimentul încheiat, nu le mai rămânea în minte mare lucru din mesajul pe care nu trebuiseră să-l repete.
Deşi puteau spune dacă era vorba de o voce umană sau de un zgomot, sau dacă vocea era masculină ori feminină, ei nu puteau preciza, de exemplu, limba în care era exprimat discursul. De asemenea, le era imposibil să-şi amintească măcar unul dintre cuvintele pronunţate, chiar dacă acestea erau repetate de mai multe ori.
În schimb, dacă în mesajul netratat apărea numele lor, 35% dintre persoane îl auzeau şi îl recunoşteau, concentrându-şi apoi atenţia, pentru o scurtă perioadă, asupra acestui canal (Wood şi Cowan, 1995).
Aceste experienţe demonstrează că nu putem aloca tot atâtea „resurse atenţionale” la două sarcini simultane. Din fericire, graţie “supervizorului”, anumiţi stimuli par să aibă o „prioritate perceptivă”. Este în special cazul numelui de familie al celui care îl percepe.
S-ar părea că şi termenul „sex” provoacă aceleaşi efecte. Dacă este enunţat suficient de tare într-o reuniune de tip vernisaj, persoanele prezente se opresc din discuţie şi se întorc spre persoana care l-a pronunţat!
Dar, în general, nu suntem multifuncţionali.
De ce nu ne mai auzim interlocutorul atunci când nu vrem să ratăm intrarea pe autostradă?
De aceea ne este imposibil să urmărim un meci de fotbal la televizor şi, în acelaşi timp, să facem conversaţie cu soţia. Va trebuie să alegem: fie o ascultăm pe ea şi riscăm să ratăm o fază importantă a meciului, fie mormăim „mda, mda” din vârful buzelor, cu ochii aţintiţi spre televizor. Însă atunci riscăm să fim admonestaţi pentru indiferenţa noastră …
Totuşi, poate tocmai vă spuneţi că uneori sunteţi capabili să faceţi mai multe lucruri în acelaşi timp, de pildă să vă uitaţi la un meci, să beţi o bere şi să vă scărpinaţi în cot. Desigur, dar aceste activităţi nu necesită multă atenţie. De cele mai multe ori, lucrurile sunt mai complicate.
Imaginaţi-vă acum scena următoare: sunteţi la volanul maşinii şi rulaţi pe o şosea naţională. Traficul e liniștit. Începeți să discutaţi cu pasagerul din dreapta. Vine momentul în care trebuie să vă angajaţi pe o autostradă, înscriindu-vă pe o bandă de accelerare. Cum vă comportaţi? Există şanse mari să vă opriţi din discutat în timpul manevrei, pentru ca apoi să-i cereţi pasagerului să repete ce a spus mai devreme.
Faptul că nu suntem „multifuncţionali” explică de ce sunt descurajate conversaţiile telefonice în timpul condusului. Fără a mai vorbi de manipularea aparatului, simplul fapt de a comunica absoarbe multă atenţie, pe care nu o mai putem acorda conducerii maşinii.
Concentrarea pe conversație ne diminuează reflexele? (experimentul Stayer & Johnston)
Stayer şi Johnston (2001) au studiat efectele conversaţiei asupra conducerii autovehiculelor, în studiul lor, 68 de participanţi au îndeplinit o sarcină ce consta în urmărirea unei ţinte mobile pe ecranul unui computer, cu ajutorul cursorului mouse-ului. La intervale de 10-20 de secunde, ţinta se colora în roşu sau în verde. Atunci când era roşie, participanţii trebuiau să apese cât mai rapid posibil pe un buton „frână”.
După o fază de familiarizare de 7 minute, participanţii trebuiau să execute sarcina timp de 15 minute, întreţinând o conversaţie cu un complice al experimentatorului, fie prin intermediul unui telefon mobil ţinut în mâna liberă, fie cu ajutorul unui dispozitiv “hands-free”. În alte condiţii, participanţii ascultau radioul sau lectura unui fragment dintr-o carte, crezând că vor fi interogaţi ulterior în legătură cu acestea. Un alt grup (grupul de control) trebuia să se limiteze la îndeplinirea sarcinii la fel ca în faza de familiarizare, adică fără să asculte nimic anume.
Rezultatele obținute au indicat faptul că probabilitatea de a uita să frâneze la culoarea roşie a semaforului este de două ori mai mare atunci când persoanele sunt absorbite de conversaţia telefonică, indiferent dacă aceasta are loc cu mobilul ţinut în mînă sau utilizând dispozitivul “hands-free”.
Aceste rezultate dovedesc că nu doar manipularea telefonului pune probleme, ci şi conversaţia, care creează un deficit de atenţie.
Într-un al doilea experiment, participanţii trebuiau să execute sarcina de urmărire şi frânare, fie repetând fiecare dintre cuvintele pe care experimentatorul le citea, fie producând un nou cuvânt pornind de la ultima literă a fiecărui cuvânt pronunţat de cercetător. În altă condiţie (de control), nu se efectua decât sarcina de urmărire. La final, cercetătorii au arătat că numai sarcina generării unor cuvinte noi produsese creşteri semnificative ale numărului de erori.
Această cercetare sugerează ideea că utilizarea mobilului afectează în principal conducerea maşinii, deturnând atenţia atunci când conversaţia este „activă”.
Nu numai manipularea telefonului ne distrage, ci și conversația în sine
Aceste rezultate repun în discuţie legislaţia rutieră, ce distinge aparatele ţinute în mână de dispozitivele “hands-free”. În realitate, acestea din urmă nu reduc interferenţa cauzată de conversaţia telefonică.
Problema nu este deci de a avea ambele mâini pe volan, ci de a avea creierul liber (atunci când există un creier) de alte constrângeri decât cele legate de activitatea conducerii maşinii. Este în special cazul atunci când trebuie să facem manevre. De altfel, ce faceţi cu radioul atunci când executaţi o parcare laterală sau cu spatele, între alte două maşini ? Cei mai mulţi dintre noi îl dau mai încet sau îl închid. Pentru că deranjează.
Poate că vă gândiţi acum: „Doar n-o să li se interzică oamenilor să discute în maşină, sub pretextul că asta le consumă resursele atenţionate?”.
Evident că nu o să se întâmple asta. Cu toate acestea, uitaţi-vă la ce scrie pe cabina şoferului, în autobuz …
Nu este posibil să faci mai multe lucruri deodată, decât dacă le faci rău.
Doar Napoleon putea, se pare, să dicteze secretarilor săi şapte scrisori simultan. Din păcate, puţini dintre noi sunt ca Napoleon …
0 Comments