DE CE UNII COPII AU TEMPERAMENT ATÂT DE BĂTĂIOS?

De ce unii copii, în special cei cu voinţă încăpăţânată, au un temperament atât de bătăios? Unul dintre cele mai simple răspunsuri este că aceşti copii au o mare admiraţie pentru putere şi curaj. Ei vor nesocoti ocazional instrucţiunile părinteşti cu scopul precis de a testa determinarea părinţilor în acest sens. De ce? Deoarece ei sunt foarte preocupaţi să ştie „cine este cel mai tare“.

„Tatăl meu îl poate bate pe tatăl tău!“

Aceasta explică popularitatea supereroilor, atât de cunoscuţi în „folclorul“ copiilor, precum Robin Hood, Tarzan, Spiderman, Superman etc. La fel explică şi faptul că unii copii se laudă astfel: „Tatăl meu îl poate bate pe tatăl tău!“ Am auzit chiar un copil care a răspuns la o astfel de provocare cu:

„Asta nu e nimic; şi mama mea îl poate bate pe tatăl meu!“

Atunci când un tânăr se mută într-un cartier nou sau la o şcoală nouă, el trebuie să lupte (pe cale verbală sau fizică) pentru a-şi găsi un loc în ierarhia puterii. Această preocupare pentru putere şi curaj îi face pe copii să dorească să ştie cât de puternici sunt liderii lor.

Indiferent dacă eşti părinte, bunic, organizator de tabere pentru copii, şofer al unui autobuz şcolar sau profesor, îţi garantez că, mai devreme sau mai târziu, unul dintre copiii aflaţi sub autoritatea ta îşi va strânge pumnul micuţ şi va încerca să îţi submineze autoritatea.

Ce-ar fi să jucăm: „Provoacă-l pe şef!“?

Există un joc pe care copiii obişnuiesc să-l joace şi pe care mie îmi place să-l numesc „Provoacă-l pe şef!“, la care pot participa cu o surprinzătoare îndemânare chiar şi copiii foarte mici.

Un tată mi-a povestit că şi-a dus fetiţa lui de trei ani la un meci de baschet. Copilul a fost, desigur, interesat de orice altceva se petrecea în sala de sport decât de meciul în sine care se desfăşura în acel moment.

Tatăl i-a permis să se plimbe în voie, să se caţere pe băncile peluzei, dar, totuşi, i-a stabilit nişte limite pe care nu avea voie să le depăşească. A luat-o de mână şi a dus-o până lângă o dungă de vopsea desenată pe podeaua sălii de sport.

„Ioana, te poţi juca oriunde în această sală, dar să nu depăşeşti această linie!“, i-a spus el.

Nici nu s-a întors bine la locul său, că micuţa a şi pornit în direcţia interzisă. S-a oprit pentru un moment la marginea liniei, apoi a aruncat o privire peste umăr pentru a vedea dacă tatăl său o urmăreşte şi a ridicat un picior deasupra liniei, parcă spunând:

„Ce va face tata dacă trec de linie?“

Fiecare părinte din lume s-a confruntat cu această întrebare la un moment dat. Întreaga rasă umană este afectată de această sfidare deliberată, la fel ca şi acea micuţă de trei ani.

Câștigarea dreptului de a-ți îndruma copiii

Comportamentul ei în sala de sport nu diferă cu nimic de cel al lui Adam şi al Evei în grădina Eden. Dumnezeu le-a spus celor doi că pot mânca orice din grădină, cu excepţia fructului interzis („nu treceţi această linie!“). Cu toate acestea, ei au contestat autoritatea Celui Atotputernic, sfidând în mod deliberat porunca Sa. Probabil că această tendinţă de a acorda prioritate voinţei proprii este esenţa „păcatului originar“ care a pătruns în familiile umane. Ea explică de ce pun eu atât de mult accentul pe răspunsul potrivit dat provocărilor din timpul copilăriei.

Această rebeliune poate „planta“ seminţele dezastrului personal. Spinii care cresc acum se vor transforma în arbuşti viguroşi, care în adolescenţă îţi vor provoca neplăceri.

Atunci când un părinte refuză să accepte provocarea sfidătoare a copilului, ceva se schimbă în relaţia lor. Copilul începe să-şi privească părinţii fără respectul cuvenit acestora: ei sunt nedemni de el. Foarte important, acesta se întreabă de ce părinţii i-au permis să facă atât de multe lucruri rele, dacă îl iubesc cu adevărat?

Paradoxul copilăriei este acela că băieţii şi fetele doresc să fie conduşi de părinţii lor, dar insistă ca părinţii să-şi câştige dreptul de a-i conduce.

Cum este alcătuit un copil decis să-şi apere independenţa

Pentru celor care nu au experimentat niciodată o asemenea confruntare, daţi-mi voie să explic cum este alcătuit un copil decis să-şi apere independenţa. La naştere arată la fel ca şi majoritatea fraţilor şi surorilor lui. Cântăreşte vreo trei kilograme şi este dependent total de cei care îl îngrijesc. De fapt, el nu ar supravieţui fără aceştia mai mult de o zi. Micile mânuţe şi picioruşe se mişcă lipsite de coordonare.

Ce imagine a vulnerabilităţii şi a inocenţei!

După acest început promiţător, în doar 20 de luni ceva se întâmplă. Micuţul are acum vreo 12 kilograme şi este gata de acţiune.

În mai puţin de doi ani, acest copil care nu era în stare să-şi ţină biberonul în mână, are acum îndrăzneala să-şi privească tatăl de o sută de kilograme şi să-i spună să-l lase în pace.

Ce tupeu!

Bineînţeles, în adâncul sufletului său, el tânjeşte să fie controlat şi condus şi se va strădui toată viaţa să-şi împlinească această dorinţă.

Pe vremea când aveam şi noi copii mici, am avut contact cu un astfel de mic „aruncător de flăcări“. Avea 36 de luni, şi deja îşi copleşea mama. Confruntarea voinţelor a luat sfârşit. El a învins! Vorbirea sa îndrăzneaţă cu mama sa sau cu orice altă persoană din preajma sa devenise o legendă în cartier. Într-o zi, soţia mea l-a văzut în timp ce se plimba cu tricicleta de-a lungul trotuarului şi mai apoi pe stradă, lucru ce a speriat-o teribil pe mama micuţului. Atunci locuiam pe o stradă în curbă, iar acolo maşinile nu aveau vizibilitate prea bună. Femeia a ieşit în fugă din casă, grăbindu-se să-şi ajungă fiul care pedala pe stradă. A preluat controlul ghidonului tricicletei pentru a-l redirecţiona, dar el nu a vrut să cedeze.

„Ia-ţi mâinile murdare de pe tricicleta mea!“, a strigat el.

Ochii săi scânteiau de furie. Soția mea privea consternată tabloul, iar femeia a procedat cum i-a spus copilul. Cu toate că viaţa copilului său fusese în pericol, această femeie nu a avut puterea să-l facă să o asculte. El a continuat să se plimbe cu tricicleta pe stradă, cu mama fugind după el cu speranţa că nu se va întâmpla nimic rău.

Cum e posibil ca un micuţ în vârstă de trei ani să fie în stare să-şi înfrunte mama de 30 ani în acel fel?

Cu siguranţă, ea nu a ştiut cum să procedeze cu el. Copilul a fost mai tare decât ea şi amândoi ştiau aceasta.

Această femeie cu maniere politicoase a „produs“ un copil cu voinţă de fier care era gata să lupte împotriva oricărei persoane care ar fi încercat să-l conducă, şi puteţi fi siguri că resursele emoţionale şi fizice ale acestei mame au fost epuizate de atacurile micuţului.

Am pierdut urma acestei familii, dar sunt sigur că anii adolescenţei acestui copil au fost „memorabili“.

(Traducere și adaptare după: Dr. James Dobson, The New Strong-Willed Child, Tyndale Momentum, 2017)