SĂ LĂSĂM COPILUL SĂ FACĂ CE VREA?

Ne mirăm de faptul că mulţi aşa-numiţi „experţi“ în creşterea copiilor nu au sesizat realitatea că unii copii sunt mai greu de crescut decât alţi copii. Dacă citeşti sfaturile oferite de această întreagă armată de specialişti, psihologi, consilieri, pediatri, psihiatri şi autori de articole, toţi convinşi de necesitatea toleranţei totale faţă de copii, îţi dai seama că ei consideră creşterea copiilor o slujbă simplă şi uşor de îndeplinit. De decenii, ei susţin ideea că părinţii nu au altceva de făcut decât să le acorde libertate totală copiilor, să îi trateze ca pe adulţi şi doar să le explice – din când în când – că ar fi util să se poarte mai bine.

Să lăsăm copilul să facă ce vrea?

Ce frumos ar fi dacă ar fi şi adevărat.

Din nefericire, această imagine idilică despre creşterea copiilor dovedeşte o crudă lipsă de simţ al realităţii.

Mama şi tatăl acestor copii rămân cu convingerea că toţi ceilalţi părinţii din lume îşi cresc fără probleme copiii, în timp ce ei sunt nişte rataţi.

În cele mai multe cazuri acest lucru nu este corect şi nici adevărat.

Sfaturile greşite despre creşterea copiilor au predominat în literatura de specialitate a ultimilor 75 de ani.

De exemplu, cunoscutul şi cititul autor de cărţi pentru părinţi, John Caldwell Holt a scris în anul 1974, o lucrare cu consecinţe îngrozitoare, numită Escape from Childhood (Evadare din copilărie). Lucrarea i-a îndreptat pe mulţi părinţi într-o direcţie total greşită. Jim Stingley a făcut o recenzie a cărţii în ziarul Los Angele Times:

“În ultima sa lucrare [Holt] se pronunţă pe faţă avocatul renunţării la autoritatea părintească în aproape toate domeniile. El susţine că toţi copiii indiferent de vârstă au dreptul să experimenteze sexul, să bea şi să folosească droguri, să conducă maşina, să voteze, să-şi aleagă singuri tutorii, să decidă ce să înveţe şi să aibă responsabilităţi legale şi financiare. Pe scurt, Holt propune ca părinţii să renunţe la poziţia lor protectoare exercitată asupra copiilor în ţara noastră şi în alte ţări, poziţie tradiţională în ultimii 700 de ani şi să-i arunce — sau, mai degrabă, să le permită să se arunce singuri — în lumea reală atunci când doresc.”

Nu vi se pare ideea lui o adevărată nebunie? Chiar şi recenzorul de la “Los Angeles Times”, un jurnalist fără prejudecăţi în acest domeniu, lasă să se înţeleagă că ideile lui Holt sunt absurde.

• Vă puteţi închipui o fetiţă de şase ani care merge la o firmă de investiţii conducând singură maşina? Acolo, ea şi prietenul ei preşcolar discută despre cele mai recente oportunităţi de investiţii, despre cumpărarea unei case, toate acestea cu pahare de martini în mână?

• Vă puteţi închipui cum mama şi tatăl cu lacrimi în ochi îşi iau rămas bun de la băiatul lor de cinci ani care a decis să-şi ia ursuleţul de pluş şi să plece să locuiască cu altcineva?

A înnebunit societatea? Să renunţăm la poziţia de protectori ai copiilor noştri?

Surprinzător este faptul că acestui om împreună cu teoriile lui nebuneşti li s-a acordat credit de către mulţi oameni în timpul anilor revoluţionari ‘60 şi ‘70. Mai mult, Holt a fost citat într-un articol din Times:

„Destul de ciudat este faptul că în privinţa conducerii sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, dar şi a vieţii sexuale, a permite tinerilor să facă la fel ca oamenii mai în vârstă nu a dus la comiterea mai multor infracţiuni aşa cum era de aşteptat…

Reacţiile pline de simpatie şi de înţelegere [ale cititorilor] au arătat că rezultatele pozitive ale acestei abordări le depăşesc cu mult pe cele negative“, a spus Holt.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, o dată cu apariţia cărţii lui Holt, în “Family Circle”a fost publicat un articol despre toleranţa totală faţă de copii. Titlul articolului: „Un nou şi minunat mod de a-l face pe copilul tău să se poarte bine“ era primul indiciu despre conţinutul lui.

(Dacă recomandările din articol au fost atât de extraordinare şi de utile, de ce nu au fost ele descoperite în cei cinci mii de ani de creştere a copiilor?)

Subtitlul era şi mai edificator: „Recompensele şi pedepsele nu dau rezultate.“

Aceste două titluri polianice au trasat un drum plin de trandafiri pe care cititorii puteau să-l urmeze. Niciodată nu s-a recunoscut realitatea că un copil este capabil să fie la fel de rebel ca şi copiii despre care am povestit anterior.

Dimpotrivă, exemplele prezentate în articol erau incidente minore ale iresponsabilităţii copilăreşti, cum ar fi: un copil care nu s-a spălat pe mâini înainte de a mânca, nu s-a îmbrăcat corespunzător unei anumite ocazii şi nu a dus gunoiul la tomberon.

Comportamentul responsabil este un scop nobil pentru copiii noştri, dar trebuie să recunoaştem că sarcina cea mai dificilă este modelarea voinţei copilului în momentele de rebeliune.

Disciplinarea pozitivă (sau aceeași Mărie cu altă pălărie)

Un exemplu actual al abordării tolerante a creşterii copiilor este aşa-numita „disciplinare pozitivă“ sau „creşterea pozitivă a copiilor“. Este o mişcare care pare a susţine un mod pozitiv de abordare, dar nu este decât teoria toleranţei totale faţă de copii prezentată în altă formă.

De exemplu, sfatul de pe siteul “Oklahoma State Department of Health” (“Departamentul de Stat pentru Sănătate din Oklahoma”) despre „Positive Discipline“ (“Disciplina pozitivă”) este:

„Scopul disciplinării nu este să îi controlăm pe copii şi să-i facem să asculte, ci să îi învăţăm deprinderile de a lua decizii bune, pentru a-şi forma treptat autocontrolul şi pentru a-şi asuma răspunderea pentru comportamentul lor.“

În loc să-i spui copilului: „Nu mai lovi câinele“ sau „Nu mai da cu picioarele în masă“, părinţii sunt sfătuiţi să spună: „Atinge cu blândeţe câinele“ sau „Ţine-ţi picioarele pe podea.“

Siteul conţine şi alte sfaturi:

„A-i permite copilului să ia decizii îl deprinde cu folosirea adecvată a puterii pe care o are asupra vieţii lui şi îl încurajează să ia decizii bune.“

Părinţii sunt sfătuiţi să „redirecţioneze“ comportamentul copilăresc. De exemplu, dacă un copil împrăştie cu jucării prin cameră, în loc să-i spui să se oprească, îi poţi spune: „Nu te pot lăsa să împrăştii cu jucării în casă, dar te pot lăsa să arunci cu mingea afară.“ Sau, în cazul în care copilul dă cu piciorul în uşă, îi spui: „Nu e voie să loveşti uşa, dar poţi lovi cât vrei mingea sau paharul ăsta de plastic.“

Sugestia articolului era ca sfidarea încăpăţânată a copilului să fie ignorată sau să i se permită copilului să se angajeze în „ceva plăcut“ până când se calmează.

Ce sfaturi ridicole!

De ce unii copii nu sunt pregătiți pentru viață?

Observaţi cât de mult trebuie să se străduiască un părinte să evite să-şi asume conducerea în familia lui.

• De ce este greşit ca un părinte să-i explice unui copil ce doreşte să facă şi faptul că se aşteaptă să-l asculte?

• De ce nu este acceptabil ca un părinte să insiste ca un copil angajat într-un comportament distructiv să se oprească imediat şi să renunţe?

• De ce să nu-i spună copilului: „Şi pe câine îl doare când îl loveşti. Nu îl mai lovi“?

Un copil care are părinţi care refuză să-şi asume curajos conducerea lui îl privează de o înţelegere corespunzătoare a autorităţii părinţilor.

De asemenea, nu va accepta alte forme de autoritate pe care le va întâlni atunci când va părăsi siguranţa coconului său protector. Mai devreme sau mai târziu, copilul va întâlni un poliţist, un profesor, un sergent din armată sau un şef care nu a auzit niciodată de disciplinarea pozitivă şi care se aşteaptă ca ordinele lui să fie respectate aşa cum sunt enunţate.

Copilul obişnuit doar cu „sugestii“ despre comportamente alternative de-a lungul anilor, pe care le poate accepta sau respinge, nu este pregătit pentru lumea reală.

Iată un alt exemplu de sfaturi greşite în privinţa creşterii copiilor, bazat tot pe teoria disciplinării pozitive. Lini Kabada, de la lanţul mass-media “Knight-Ridder”, a dat următorul sfat:

“Karen Gatewood obişnuia să-şi bată copiii, numind această pedeapsă „time-out“. Acum ea vorbeşte despre sentimentele copiilor. Când fetele se poartă obraznic, ea sugerează cu blândeţe şi calm activităţi alternative şi le oferă sprijinul ei („Ştiu că eşti tristă“) în timpul exceselor de furie ale copiilor, o metodă blândă pe care o numeşte „time-in“.

Doamna Gatewood permite ceea ce abordarea pozitivă a creşterii copiilor numeşte „consecinţele normale şi logice“ să îşi desfăşoare cursul natural. De exemplu, când au făcut o ieşire cu familia, fiica ei – Amanda – a vrut să ia cu ea o jucărie. Doamna Gatewood a avertizat-o că o putea pierde, dar nu s-a opus deloc când a luat-o. A permis consecinţelor normale şi logice să-i înveţe copilul. Desigur, Amanda a pierdut jucăria şi a plâns.

Doamna Gatewood nu a ignorat sentimentele Amandei, aşa cum recomandă pediatrii în faţa unei explozii de supărare a copiilor. „I-am spus: «Este trist. S-a întâmplat ceva groaznic» pentru că pierderea era îngrozitoare pentru ea. Fata mi-a spus: «Nu mai iau nicio jucărie data viitoare.»“

Ce naivitate şi cât de inutil!

Doamna Gatewood nu ştie prea multe despre copii şi este total confuză cu privire la conducerea şi creşterea lor.

• Ce se întâmpla dacă micuţa Amanda ar fi vrut să ia verigheta mamei ei în locul unei jucării ieftine?

• Ce se întâmplă dacă refuză să se culce până când cade epuizată în fiecare seară?

• Ce se întâmplă dacă varsă laptele pe jos şi sucul de portocale pe televizor?

• Dar dacă refuză să ia medicamentele?

În cele din urmă autoritatea părintească va trebui să intervină. Copiii trebuie învăţaţi care este comportamentul acceptabil şi care nu este, iar răspunderea pentru stabilirea limitelor comportamentului acceptabil le aparţine părinţilor.

Părinţii nu pot pur şi simplu să stea deoparte şi să aştepte ca urmările logice şi normale ale comportamentului copiilor să îndeplinească răspunderea ce le revine lor.

Desigur, consecinţele logice au rolul lor în creşterea copiilor, dar o consecinţă logică a comportamentului greşit poate fi obligarea copilului să stea nemişcat pe un scaun şi să se gândească de ce nu este bine să o scuipe în faţă pe mama, să fugă liber pe o stradă cu trafic intens, să bată cuie în parchet sau să o arunce la toaletă pe sora mai mică.

Nu toți copiii sunt la fel

Cărţile care susţin „creşterea pozitivă a copiilor“ nu recunosc realitatea că aceste tipuri de comportament şi mii de alte tipuri se petrec permanent în unele familii. Ele nu recunosc realitatea că unii părinţi se culcă seara cu dureri de cap şi cu pulsul ridicat întrebându-se de ce creşterea copiilor a devenit o experienţă atât de epuizantă, care le întinde nervii la maxim.

În loc de această recunoaştere, doamnele Gatewoods din lume oferă sfaturi puerile şi explicaţii blânde şi sentimentale, cum ar fi „time-in“, care îi lasă pe părinţi confuzi, greşit informaţi şi încărcaţi cu sentimente de vinovăţie.

Colegul meu, John Rosemond, cu care sunt aproape totdeauna de acord în acest domeniu, a evaluat cel mai bine abordarea pozitivă a creşterii copiilor:

„Este ca bălegarul de cal, a spus el, şi acesta este termenul cel mai politicos pe care-l pot folosi. Este o laşitate din partea părinţilor.“

Să vedem acum care este răspunsul corespunzător la întrebarea fundamentală despre sfidarea încăpăţânată a copiilor.

• De ce simt cei mai mulţi copii nevoia să conteste autoritatea celor care îi conduc?

• De ce nu sunt mulţumiţi cu dialoguri liniştite şi cu explicaţii răbdătoare şi cu mângâieri blânde pe creştetul capului?

• De ce nu respectă instrucţiunile rezonabile şi se mulţumesc cu atât?

Bune întrebări.

Sper că am dovedit până acum realitatea că voinţa puternică este înnăscută în unii copii. Ea face parte din pachetul emoţional şi intelectual cu care vin pe lume.

Acest aspect al temperamentului înnăscut nu este învăţat de către copii. Pur şi simplu aşa sunt ei.

Mamele ştiu intuitiv acest lucru. Aproape fiecare mamă cu doi sau mai mulţi copii va afirma că a observat diferenţe de personalitate, un „feeling“ (“sentiment”) diferit de prima oară când i-a ţinut în braţe. Aceste mame îţi vor spune că unii copii sunt tari şi agresivi, iar ceilalţi docili. Fiecare copil este unic.

De la “tabula rasa” la caracteristici înnăscute

Primii specialişti în domeniul dezvoltării copiilor au negat realitatea pe care o vedeau cu ochii lor. Erau convinşi că ei sunt specialişti în domeniu şi au susţinut că toţi copiii vin pe lume lipsiţi de individualitate. Copiii, afirmă ei, sunt table nescrise pe care mediul şi experienţele urmează să scrie. John Locke şi Jean-Jacques Rousseau, printre alţii, au promovat această idee şi, astfel, au semănat seminţele confuziei în înţelegerea ştiinţifică a copiilor timp de mai multe decenii.

Unii dintre cei mai cunoscuţi psihologi din lume au aderat la această teorie în anumite etape ale dezvoltării lor şi mulţi dintre ei sunt încă influenţaţi de ea. Cu toate acestea, o concepţie mult mai corectă, bazată pe cercetări serioase, recunoaşte realitatea că, deşi experienţa are un rol important în modelarea personalităţii umane, ipoteza „tabla goală“ este un mit.

Copiii nu intră în viaţă în mod identic. Ei aduc cu ei o individualitate numai a lor proprie, diferită de toţi ceilalţi indivizi care au trăit pe pământ.

Vreau să reafirm: caracteristicile lor înnăscute reprezintă ceea ce eu am numit „puterea voinţei“, care este diferită la fiecare copil. Dacă lucrezi cu copii, vei observa pe viu acest aspect al temperamentului.

Trei mari categorii de modele temperamentale

Un studiu clasic al temperamentelor înnăscute a fost efectuat cu mai mult de 25 de ani în urmă de către psihiatrii Stella Chess şi Alexander Thomas şi prezentat în excelenta lor carte “Know Your Child” (“Cunoaşte-ţi copilul”).Autorii afirmă că, pe lângă faptul că bebeluşii diferă semnificativ unii de alţii din momentul naşterii, aceste diferenţe au tendinţa de a rămâne de-a lungul copilăriei.

Mai interesant este faptul că au observat trei categorii mari de modele temperamentale în care pot fi incluşi cei mai mulţi copii.

Ei au numit prima categorie: „copilul dificil“, care este caracterizat de reacţii negative faţă de oameni, schimbări bruşte de dispoziţie, somn neregulat şi program neregulat de hrănire, perioade frecvente de plâns şi crize atunci când sunt frustraţi. Aceştia sunt copiii pe care eu i-am numit „copiii încăpăţânaţi“ sau „copiii cu voinţă puternică“.

Chess şi Thomas au numit cea de-a doua categorie „copilul docil“, care are reacţii pozitive faţă de oameni, se adaptează uşor la situaţii noi, doarme şi mănâncă regulat şi este dispus să accepte regulile. Autorii au tras concluzia: „Un astfel de copil este o bucurie pentru părinţi, pediatri şi profesori.“ Amin. Termenul pus de mine acestor copii este „cooperant“.

Al treilea model al personalităţii, Chess şi Thomas l-au numit „copilul care se trezeşte încet“ sau „copilul timid“. Copiii din această categorie reacţionează negativ în faţa situaţiilor negative şi se adaptează încet. Totuşi, nu au aceleaşi reacţii agresive ca şi copiii dificili şi, în general, respectă un program regulat de somn şi de hrănire. Când sunt supăraţi sau frustraţi, reacţia lor tipică este retragerea, iar comportamentul lor este mai blând, lipsit de explozii de mânie şi de revoltă.

Desigur, nu toţi copiii se încadrează într-una dintre aceste categorii, şi conform părerii doctorilor Chess şi Thomas, aproximativ 65 % dintre copii fac parte din categoriile descoperite de ei.

Cercetătorii au mai subliniat şi faptul că bebeluşi sunt complecşi încă de la naştere, fiind imediat capabili să se raporteze la părinţii lor şi să ia lecţii din mediul înconjurător.Table nescrise la naştere? Greu de crezut!

Și ereditatea influențează temperamentul uman

Ştim acum că ereditatea joacă un rol mult mai mare în dezvoltarea temperamentului uman decât se credea înainte. Aceasta este concluzia mai multor studii temeinice efectuate cu mai mulţi ani în urmă de instituţii ca Universitatea din Minnesota. Cercetătorii de acolo au identificat mai mult de o sută de gemeni identici care au fost separaţi de la naştere. Au fost crescuţi în diverse medii, religii şi locuri. Nu s-au cunoscut între ei înainte de a deveni adulţi. Deoarece fiecare set de gemeni aveau acelaşi ADN sau material genetic, cercetătorii au putut examina impactul moştenirii lor prin asemănările şi deosebirile dintre ei în diverse aspecte.

Aceste studii şi altele au arătat clar că o mare parte a personalităţii, 70 % sau mai mult, este moştenită. Genele noastre influenţează calităţi precum creativitatea, înţelepciunea, iubirea, vigoarea, longevitatea, inteligenţa şi chiar bucuria de a trăi.

Să analizăm cazul fraţilor din Minnesota cunoscuţi sub numele „gemenii Jim“ care au fost separaţi de la naştere până la împlinirea vârstei de 39 de ani. Asemănările dintre ei au fost uimitoare.

• Ambii s-au căsătorit cu câte o femeie pe care o chema Linda.

• Ambii şi-au numit câinele Toy.

• Ambii sufereau de migrene.

• Ambii fumau şi preferau acelaşi tip de bere.

• Ambii aveau un Chevrolet şi erau ajutori de şerifi în localităţile lor.

Personalităţile şi atitudinile lor erau copiate aproape la indigo. Cu toate că gradul de asemănare este foarte mare în ceea ce îi priveşte, cazul lor demonstrează că asemănările surprinzătoare a celor mai mulţi gemeni identici sunt legate de ereditate.

Se crede că structura genetică a unui om influenţează chiar şi stabilitatea căsniciei lui.

Dacă unul dintre gemenii identici divorţează, riscul ca geamănul celălalt să divorţeze este de 45 %. Totuşi, când unul dintre gemenii fraternali, care au doar jumătate din materialul genetic comun, divorţează, riscul divorţului celuilalt este de numai 30 %.

Ce înseamnă aceste descoperiri?

Suntem marionete lipsite de voinţă şi de capacitatea de alegere personală care interpretează un rol prestabilit? Desigur că nu. Spre deosebire de păsări şi de mamifere, care acţionează pe baza instinctelor, oamenii au capacitatea de a gândi şi de a acţiona independent. De exemplu, nu ne împlinim automat orice dorinţă sexuală, în ciuda imboldurilor genetice. Ceea ce este clar este faptul că factorii ereditari reprezintă un imbold într-o anume direcţie, o înclinaţie, dar care poate fi controlat prin procese raţionale. De fapt, trebuie să învăţăm foarte devreme să ne controlăm.

Ce ştim concret despre copiii cu o voinţă deosebit de puternică?

Această întrebare m-a frământat ani la rând. S-a scris puţin despre acest tip de copil şi existau puţine cercetări pentru a înţelege mai bine personalitatea lui. Lipsa de informaţii i-a determinat pe părinţi să se descurce singuri. Aşadar, am efectuat un sondaj la care au participat 35.000 de părinţi, după cum am menţionat anterior, pentru a afla care au fost experienţele lor. Nu a fost o investigaţie „ştiinţifică“ pentru că nu am avut formulare standard cu întrebări, nici grup de control. Cu toate acestea, am aflat lucruri fascinante şi sper că ele îţi vor fi utile.

Iată un rezumat al volumului uriaş de informaţii care provine de la oamenii care-i cunosc cel mai bine pe aceşti copii la fel de încăpăţânaţi ca şi un catâr, şi anume părinţii care trăiesc zi de zi alături de ei.

1.Am aflat că există aproape de trei ori mai mulţi copii încăpăţânaţi decât copii docili.

Aproape fiecare familie care are mai mulţi copii are cel puţin un copil care vrea să conducă familia. Băieţii încăpăţânaţi sunt mai numeroşi decât fetele încăpăţânate cu aproape 5 %, iar fetele docile depăşesc numărul băieţilor docili cu aproape 6 %. Aşadar, băieţii au o uşoară tendinţă spre încăpăţânare, iar fetele o uşoară tendinţă spre docilitate, dar această realitate poate fi, şi deseori este, inversată.

2. Ordinea naşterii nu are nimic de-a face cu voinţa puternică sau cu supunerea.

Aceste aspecte ale temperamentului sunt moştenite şi pot apărea şi la primul născut şi la mezinul familiei. Cei mai mulţi părinţi îşi dau seama că au un copil încăpăţânat încă de la începutul vieţii lui. O treime din părinţi îşi dau seama de acest fapt încă de la naştere, două treimi află până la prima aniversare, iar 92 % devin siguri până la a treia aniversare. Părinţii care au copii încăpăţânaţi află acest fapt foarte repede.

3. Temperamentul copiilor tinde să-l reflecte pe cel al părinţilor.

Deşi există multe excepţii, este mare probabilitatea ca doi părinţi cu voinţe puternice să dea naştere unui copil încăpăţânat şi ca părinţii cu un temperament mai docil să dea naştere unor copii mai docili.

4. Părinţii cu copii încăpăţânaţi se pot aştepta la lupte dificile în timpul adolescenţei, chiar dacă şi-au crescut bine copiii pentru că 74 % dintre copiii cu voinţă puternică devin foarte rebeli în timpul adolescenţei.

Cu cât autoritatea părinţilor este mai slabă când copiii sunt mici, cu atât mai intens este conflictul în anii care urmează.

5. Un fapt aproape incredibil: doar 3 % dintre copiii docili devin foarte rebeli în timpul adolescenţei şi doar 14 % se revoltă în mod moderat.

Aceşti copii îşi încep viaţa cu un zâmbet pe faţă pe care îl păstrează tot timpul vieţii de adulţi tineri.

6. Cea mai bună veste pentru părinţii copiilor încăpăţânaţi este descreşterea rapidă în intensitate a rebeliunii copiilor lor când ajung tineri adulţi.

Revolta încetează aproape imediat după împlinirea vârstei de 20 de ani şi nu se mai manifestă decât rar. Unii tineri adulţi îşi mai păstrează fosta furie până spre 30 de ani, dar focul celor mai mulţi este stins deja la această vârstă. Se alătură în mod paşnic comunităţii umane.

7. Probabilitatea ca un copil docil să fie un elev mai sârguincios este mai mare decât în cazul copiilor încăpăţânaţi.

În ultimii doi ani de liceu copiii încăpăţânaţi ale căror note sunt de 5 şi de 6 sunt de aproape trei ori mai numeroşi decât cei docili. Aproape 80 % dintre copiii docili au note de 8, 9 şi 10.

8. Copilul docil este mult mai bine adaptat din punct de vedere social decât cel încăpăţânat.

Copiii cu o înclinaţie mai mare spre contestarea autorităţii părinţilor se poartă mai sfidător şi cu colegii lor.

9. În general, copilul docil are o imagine despre sine mai bună decât cel încăpăţânat.

Este greu de estimat importanţa acestei descoperiri. Numai 19 % dintre adolescenţii docili fie nu au o părere bună despre ei înşişi (17 %), fie se urăsc (2 %). În cazul adolescenţilor foarte încăpăţânaţi, 35 % nu au o părere pozitivă despre ei, iar 8 % simt o ură intensă faţă de ei înşişi. Copilul încăpăţânat simte un impuls interior să se agite, să lupte, să testeze, să pună la îndoială, să se împotrivească şi să provoace.

(Traducere și adaptare după: Dr. James Dobson, The New Strong-Willed Child, Tyndale Momentum, 2017)