CARE ESTE ROSTUL ÎNCERCĂRILOR?

Ceea ce ni se întâmplă în viață pot fi lecții sau binecuvântări, pot fi lucruri care dor sau lucruri care ne bucură, pot fi evenimente suprinzătoare sau la care ne așteptam, însă din toate cele ce ni se întâmplă ar trebui să ne învățăm lecția. Nimic nu este întâmplător. Spunea Sf. Marcu Ascetul că: “Încercările care ne vin pe neaşteptate ne învaţă, cu bun rost, să fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăinţă”. Trecutul este locul în care ți-ai învățat lecția, însă prezentul și viitorul sunt locurile în care trebuie să aplici cele învățate.

Pentru că așa este viața: nu este ca la școală. La școală mai întâi ți se predă lecția și abia după aceea dai testul. În viață este exact invers: mai întâi dai testul și după aceea înveți lecția.

O întâlnire pe drumul Sucevei

Drumurile Moldovei lui Ștefan cel Mare sunt întotdeauna presărate cu experiențe inedite. Acum vreo câțiva ani buni, mă duceam la Suceava, la un bun prieten de-al meu. Pornisem de dimineața de acasă pentru a ajunge pe lumină. Ploua bine de tot în ziua aceea și cum mergeam încet cu mașina văd pe partea dreaptă o monahie făcând semn să o iau. Trag pe dreapta, deschid portiera din spate, iar biata femeie intră în mașină, închizându-și umbrela extrem de tacticos, în pofida ploii care turna din abundență.

– Unde mergi, maică, pe vremea asta?

– Cu ajutorul Măicuței Domnului și al dvs. sper să ajung la Suceava. Aveți drum încolo?

– Cum să nu am? Chiar încolo merg.

– Slavă Domnului!

O văd în oglinda retrovizoare cum își scutură tacticos apa de pe ea. E o femeie în vârstă, dar sprintenă, slabă, în jur de 65-70 de ani, deși fața nu-i trădează numărul anilor prin care a trecut. Stă foarte dreaptă pe bancheta din spate, într-o postură majestuoasă, dar smerită în același timp. Pare a fi o stareță cu alura sa impunătoare și cu ținuta sa dreaptă, dar relaxată. Are o privire tristă cu care se uită lung pe fereastra mașinii. Fața i se mai crispează din când în când. Oare ce gânduri o tulbură pe biata maică? O întreb de la ce mănăstire e și îmi spune de unde vine. Cum la drum lung, e bine să ai cu cine vorbi, încep s-o iscodesc.

– Apăi cred că ați văzut o mulțime de lucruri minunate de când vă aflați în mânăstire.

– O să fiți uimit, dar nu sunt de pre mult timp în mănăstire. Doar de câțiva ani.

Un accent neobișnuit

Ca toate monahiile, nu este prea vorbăreață. Însă ceva din vocea ei nu mi se pare potrivit. De fapt, nu mi s-a părut de când a intrat în mașină, dar acum sentimentul că ceva e în neregulă se adâncește. Realizez că suntem în inima Moldovei, iar maica nu are accent moldovenesc. Sau are un vag accent moldovenesc destul de ciudat: e un amestec de accent ardelenesc cu un accent moldovenesc (probabil că are vreo 2-3 ani de când e la mânăstirea asta din Moldova).

– Dar nu sunteți din zona asta, maică, nu-i așa?

– Sunt ardeleancă. Dar cum v-ați dat seama pentru că nici dvs. nu sunteți de aici?

– Aveți un accent ciudat. Nu e ardelenesc, dar nici moldovenesc. Pare un amestec din cele două.

– Sunt născută și crescută în X (un oraș important din Ardeal).

– Și cum ați ajuns aici?

– Ei, m-a adus Măicuța Domnului.

Îi spun și eu două vorbe despre mine și despre familia mea, despre ceea ce fac, în încercarea de a închega o conversație, însă răspunsurile ei sunt extrem de lapidare.

– Iertați-mă că vă întreb, dar aveți o privire îndurerată ca și cum ați fi trecut printr-un mare necaz.

– Cu toții trecem prin diverse ispite. Mai mari sau mai mici. Vreți să spuneți că dvs. nu ați trecut prin tot felul de încercări mai mult sau mai puțin plăcute?

– Da, maică, ai dreptate. Fiecare cu ale lui … Însă, iertați că vă iscodesc din nou: sunteți stareță?

Mă uit în retrovizoare și surprind un zâmbet abia schițat la maica.

– De ce credeți asta?

– Nu știu; aveți, așa, o alură impunătoare. Și modul în care vorbiți și postura dreaptă pe care o aveți. Și gesturile rezervate și extrem de calculate. Nu știu … e ceva.

“Am făcut parte dintr-o familie bogată.”

O văd pe maica că trage aer în piept ca și cum s-ar pregăti să depene o poveste și începe:

– Nu. Nu sunt stareță. Însă am făcut parte dintr-o familie bogată, și am fost educată de mică să vorbesc și să mă comport într-un anumit mod. Trebuie să știți că bogații se comportă și gândesc diferit de restul lumii. Gândurile noastre erau numai la afaceri, la cum să ne mărim averile.

În lume am avut doi copii, medici amândoi. Amândoi medici buni, destul de cunoscuți. Fata, prima născută, s-a căsătorit cu un băiat de rangul nostru, și sunt bine și sănătoși și acum. Băiatul cel mic, însă, s-a îndrăgostit de o colegă de-a sa, dar care era săracă. Noi nu am aflat asta decât foarte târziu, atunci când ne-a înștiințat că vrea să se căsătorească. Inițial ne-am bucurat tare mult pentru el deoarece avea deja 35 de ani și ne gândeam că va rămâne holtei. Atunci i-am spus să invite fata la noi pentru ca să o cunoaștem și noi.

Într-adevăr, peste două zile a venit cu ea acasă, la cină. Era o fată tare frumoasă, foarte politicoasă și cu un zâmbet cuceritor. Însă când am întrebat-o ce lucrează tatăI ei, mi-a spus foarte simplu că tatăl ei lucrează la câmp, familia ei fiind de la țară. Atunci parcă ne-a căzut un trăsnet în cap!

 – E țăran?, am intrebat-o.

– Da, e țăran! Așa cum a fost și tatăl lui, adică bunicul meu, și așa și cum a fost și tatăl tatălui lui, adică străbunicul meu, și toți cei din neamul nostru. Eu sunt prima care a rupt tradiția și m-am făcut medic, mi-a răspuns fata.

“Nu se poate să te căsătorești cu fata asta!”

În clipa aceea m-am întunecat la față și, întorcându-mă spre fiul meu, i-am spus:

– Nu se poate să te căsătorești cu fata asta! Ce vor spune rudele noastre? Ce vor spune cei din cercul nostru de prieteni? Ce vor spune clienții noștri? Ce crezi că vor spune atunci când vor afla că ne înrudim cu niște țărani?

În momentul acela fata s-a ridicat ridicat de la masă, ne-a salutat politicos și a plecat. Fiul meu a rămas timp de o oră, nemișcat, în scaunul de la masă!

Mai târziu am căutat să-l mut de la acel spital pentru a nu mai fi în legătură cu fata aceea. Prin relațiile pe care le aveam, am reușit să-l mut la un alt spital (bine înțeles, fără ca el să știe nimic). A părut ca o promovare, directorul spitalului spunând-i că are mare nevoie de el și că o să-l plătească foarte bine. Când am aflat, ne-am bucurat mult pentru el. Eram deja siguri că o va uita pe fată. Desigur, nu vă ascund faptul că eram încredințați de aceasta de vreme ce nu mai vorbea deloc despre ea.

Însă cu oricâte fete de rangul nostru încercam să-i facem cunoștință, eI nu lega vreo relație cu niciuna.

A trecut astfel un an de la despărțirea sa de acea fată. Dintr-o dată a început să scadă în greutate, fiindcă nu avea poftă de mâncare. Slăbise atât de mult, încât hainele stăteau pe el ca pe gard. Într-o seară, când s-a întors de la cabinetul său, am început să strig la el:

 – Ce ai de gând să faci cu viața ta? Până când o s-o mai tot duci așa, singur? Au fost atâtea fete în jurul tău, iar tu n-ai vrut să alegi pe nimeni. Ne-ai făcut de râs în ochii lumii!

El, însă, nu a spus nimic, ci s-a dus la el în cameră și a încuiat ușa.

O descoperire uimitoare

A doua zi dimineața, de indată ce a plecat la spital, am mers în camera lui și am răscolit-o toată. Nu știu de ce am făcut asta și nici măcar nu știam ce căutam. Dar m-am uitat în toate dulapurile și în toate sertarele și într-unul din ele am găsit un plic care avea înauntru o fotografie a acelei fete de țăran și multe analize medicaIe. Atunci când le-am văzut, primul meu gând a fost că fata se îmbolnăvise și venise la el pentru analize. Însă hârtiile mi-au căzut din mâini atunci când am văzut că pe toate analizele apărea numele copilului meu.

FiuI meu avea cancer, de aceea era atât de palid și slab. Începuse să-i cadă și părul. L-am sunat imediat:

 – Copilul meu, ce ai? Ești bolnav?

– Nu, mama. Sunt foarte bine, doar că am mult de lucru. Haide, că mă așteaptă pacienții! Mai vorbim!, și a închis telefonul.

Seara l-am așteptat să se întoarcă acasă. Când s-a întors acasă, l-am urmat în cameră și i-am arătat analizele. M-a privit în ochi, dar nu mi-a vorbit.

– Pe fata aceea o mai iubești?, l-am intrebat.

– Da, mamă. Niciodată nu am uitat-o. Fata aceea a fost pentru mine ca un înger care a coborât din Cer pe Pământ, dar voi ați alungat-o în cel mai urât mod posibil. De patru ani o cunoșteam atunci când v-am prezentat-o. Și nu aș fi decis să mă căsătoresc cu ea, dacă nu aș fi fost sigur că ea mă iubește și că este tot ce e mai bun pentru mine. Dar ca să nu vă fac de rușine în lumea voastră cea putredă, ne-am despărțit. Nimeni, însă, nu va putea să o scoată din inima mea niciodată. De aceea nici o femeie nu poate intra în viața mea pentru că viața mea este ea. O voi iubi până la moarte! … De altfel, nici nu mai e mult până atunci.

– Ce vrei să spui? Că te va învinge boala? Ești medic! Trebuie să te faci bine!, am strigat eu cu mânie.

– Bine, mamă, am să mă fac bine, a spus el.

Peste două luni a murit. Avea 37 de ani!

“O întâlnire care mi-a schimbat viața!”

Atunci am avut un șoc. Am intrat în depresie și am cheltuit o grămadă de bani pe la doctori fără nici un rezultat. Am fost chiar la un pas să mă sinucid, dar m-am rugat la Măicuța Domnului să mă ajute (nu mă mai rugasem de când eram la școală). Atunci o prietenă de-a mea m-a dus la Părintele Iustin de la Petru Vodă. Eu nu eram deloc religioasă, nici nu prea credeam în Dumnezeu. N-aveam timp pentru așa ceva. Dar auzisem de Părintele Iustin, multă lume vorbea de sfinția sa, și mi-am zis: “- Hai să încerc să văd; poate face ceva și pentru mine.”

Când am ajuns la Părintele Iustin am fost impresionată de mulțimea de oameni care așteptau liniștiți, în șir, să intre să vorbească cu Părintele. Mai toți cei de acolo arătau a oameni simpli. Știu că am întrebat-o pe prietena mea dacă nu putem să facem ceva, să dăm un ban, să plătim pe cineva pentru ca să ne bage în față, pentru ca să nu stăm la coada aia. Așa judecam eu atunci, cu mintea mea cea mândră, că bogații trebuie să aibă întâietate și la duhovnic. Cei din jurul meu s-au uitat la mine de parcă aș fi fost picată de pe altă planetă, iar prietena mea m-a implorat să am răbdare și să nu mai spun nimic până nu ajungem la Părinte.

Au trecut ore întregi în care am vrut să plec de câteva ori înapoi acasă, însă prietena mea m-a oprit de fiecare dată. Țin minte că am fost ultima persoană care a intrat la Părintele Iustin în ziua aceea. După noi nu mai era nimeni. Era vreo două sau trei dimineața și ceea ce m-a impresionat a fost că Părintele mi-a spus pe nume de când am intrat pe ușă. Era prima dată când îl vedeam, iar sfinția sa îmi spunea pe nume. Nu mă mai spovedisem de când eram mică și bunica mă pregătise pentru a începe clasa a I-a mergând cu mine la spovedanie. Părintele Iustin are darul de a liniști oamenii și de a vindeca suflete. Țin minte că am plâns atât de mult atunci, când l-am văzut prima oară pe Părinte, cum nu am mai plâns în viața mea. Părintele a vorbit cu mine mai mult de o oră și, cum am plecat de la Sfinția sa, am simțit o ușurare imensă. A fost o întâlnire care mi-a schimbat viața!

“Am vândut toate afacerile pe care le aveam (…) și am intrat în monahism.”

După ce am fost la Părintele Iustin, m-am întors acasă, am vândut toate afacerile pe care le aveam, am dat banii la mai multe fundații și mânăstiri, iar eu am intrat în monahism. Nu mi-a spus Părintele să fac asta, ci așa am simțit eu nevoia să fac. A fost gândul meu care mi-a venit după ce am vorbit cu Părintele. Sfinția sa chiar m-a avertizat să mă gândesc bine înainte de a lua decizia pentru că monahismul nu e lucru ușor în comparație cu viața pe care o dusesem înainte. Și iată că au trecut câțiva ani și nu-mi pare rău de decizia luată.

Așa că dacă o să ai vreodată vreun necaz, să te duci la Părintele Iustin de la Petru Vodă, Dumnezeu și Maica Domnului să-l aibă în pază!

Cu povești, drumurile se scurtează foarte mult și, pe nebăgare de seamă, ajunsesem în cetatea de scaun a Moldovei. Am lăsat-o pe maică la Arhiepiscopie, iar eu m-am dus la prietenul meu.

Peste doi ani

Peste doi ani de zile, întâmplător, am ajuns la Mânăstirea X unde se călugărise maica. Atunci mi-am adus aminte de cele povestite de ea pe drumul nostru spre Suceava. Am întrebat de maica, însă mi s-a spus că trecuse la Domnul în urmă cu câteva luni. Murise de cancer. Și, așa cum mi-au spus maicile de acolo, nu s-a plâns nici o secundă de durerile îngrozitoare prin care trecea. Se dusese să se întâlnească cu fiul ei.

În viață nu te poți întoarce înapoi pentru ca să schimbi începutul, dar poți porni de unde te afli acum pentru a schimba sfârșitul.

Asta a făcut maica de care vă povestesc.

Lasati un comentariu