DE CE SĂ NU AȘTEPȚI DUPĂ “MOMENTUL POTRIVIT”?

În mod frecvent, scuza că trebuie aşteptat timpul potrivit pentru a lua o decizie importantă maschează frica de a porni într-o direcţie nouă, chiar dacă acest pas poate să ducă, în viitor, la o viaţă mai fericită. Nu încape îndoială că îţi trebuie curaj ca să-ţi părăseşti mediul familiar, şi câteodată numai o presiune foarte puternică din exterior poate împinge o persoană să facă schimbarea respectivă. Şi, chiar şi atunci, nu există nici o garanţie că noua situaţie va fi mai satisfăcătoare decât cea veche; dar în viaţă nu avem de-a face cu garanţii, ci cu oportunități. Pe lângă faptul că nu fac decât să complice lucrurile, amânările îţi prelungesc nefericirea, şi cu cât accepţi ca o situaţie neplăcută să dureze, cu atât mai dificil va fi să o corectezi ulterior.

O DECIZIE CARE NU MAI VINE

Bianca era îndrăgostită până peste cap de George. Îl adora pentru că era blând, înţelegător şi foarte amuzant, şi i-ar fi plăcut enorm să petreacă mai mult timp cu el. Din nefericire, nu putea face asta, pentru că ea încă era căsătorită cu Ionuț. Căsnicia lor naufragiase cu mulţi ani în urmă. Ei doi se iubiseră în adolescenţă şi se căsătoriseră de tineri din cauză că Bianca aştepta un copil. Câţiva ani mai târziu a venit pe lume şi al doilea copil, dar căsnicia a ajuns curând ca o baltă stătută. Soţii s-au înstrăinat; simţeau că nu mai au nimic să-şi spună şi fiecare trăia, singur, în propria sa lume, fiind ţinuţi împreună doar de copiii lor, acum adolescenţi.

Şi iată că a apărut George, un bărbat divorţat care lucra în acelaşi domeniu de activitate ca și Bianca.

De la bun început s-au simţit apropiaţi unul de altul, comunicarea şi empatia dntre ei stabilindu-se cu uşurinţă. George a invitat-o pe Bianca să vină să stea cu el, iar ea i-a promis că aşa va face, dar nu chiar acum pentru că fiul ei are note foarte bune la şcoală şi nu vrea să-i afecteze performanța. George a înţeles situația şi a aşteptat răbdător; la urma urmei, mai erau doar şase luni până la examene.

După ce băiatul a luat examenele, George a readus subiectul în discuţie, cerându-i Biancăi să-i spună soţului ei că îl va părăsi. Dar Biancăi i s-a părut că nu poate face asta tocmai atunci din cauză că Ionuț urma să plece în străinătate, în delegație, pentru câteva luni; ea a promis că va vorbi cu el Ia întoarcere.

Dar, când Ionuț a revenit din delegație, nu a putut să-i spună nimic pentru că nu voia să-i strice bucuria reîntoarcerii; şi, oricum, avea impresia că fiica sa de 15 ani era prea tânără pentru a face față problemei separării părinţilor. George a asigurat-o că ar fi foarte bucuros să ia fata la ei, dar Biancăi nu i-a plăcut ideea.

George a aşteptat timp de patru ani, după care s-a decis să accepte o ofertă de serviciu în străinătate. El renunţase la speranţa că Bianca se va hotărî vreodată să divorţeze.

Bianca a fost profund nefericită şi tulburată de faptul că George s-a decis să plece tocmai când fiica ei nu mai avea decât doi ani până la terminarea şcolii, după care ea l-ar fi părăsit definitiv pe Ionuț – bineînţeles, în cazul în care acesta nu ar fi trecut printr-o situaţie dificilă la serviciu în perioada respectivă.

După o jumătate de an, Ionuț a părăsit-o pe Bianca pentru altă femeie.

Bianca a aşteptat “timpul potrivit”, momentul potrivit pentru a le da vestea lui Ionuț şi copiilor. Ea nu a vrut să facă asta atunci când vreunul dintre membrii familiei se afla într-o poziţie vulnerabilă. Nu a făcut acest pas nici atunci când familia era fericită, de pildă când Ionuț şi-a încheiat delegația în străinătate şi s-a întors acasă. Bianca nu voia să-şi asume răspunderea de a provoca nefericire în familia ei, pentru că atunci nu ar fi putut să se bucure de relaţia cu George.

Dacă ar fi fost cinstită cu ea însăşi, ar fi trebuit să admită că o intimida perspectiva de a-i aduce la cunoştinţă lui Ionuț hotărârea de a-l părăsi.

I-a fost frică să înfrunte sentimentele lui de jignire şi furie. Şi i-a mai fost frică de ceea ce îi putea aduce viitorul şi de felul cum se va descurca fără copiii ei.

Să mai vedem un caz:

COPLEȘITĂ DE ÎNDATORIRI

Oana, o tânără mamă cu doi copii, nutrea resentimente puternice la adresa soţului ei, pentru că acesta o lăsa singură acasă mai multe seri pe săptămână, ducându-se la un club de fitness. Deoarece el era silit, prin natura profesiei, să plece frecvent în deplasări, Oana simţea că trebuie să poarte singură întreaga povară a gospodăriei şi a creșterii copiilor, şi voia ca soţul ei să-i dea o mână de ajutor.

În plus, Oana ar fi dorit să mai iasă şi ea din casă, dar avea sentimentul că nu trebuie să lase copiii cu o babysitter.

Era nefericită pentru că, atunci când se punea problema împărţirii responsabilităţilor faţă de copii, soţul ei – potrivit cuvintelor Oanei – “nu ducea greutăţile pe care le ducea ea”.

Oana avusese o viaţă foarte activă înainte de a avea copii, călătorind mult şi întâlnindu-se frecvent cu prietenii ei. Acum se simţea izolată din punct de vedere social, fapt care o nemulţumea profund.

I se părea că soţul ei are parte de toată distracţia, în timp ce ea rămâne închisă în casă, zi şi noapte, cu copiii.

Ca să începem cu începutul, ea acceptase desele absenţe ale soţului ei. Nu voia să-l cicălească şi, la urma urmei, îl iubea, iar el muncea atât de mult toată săptămâna … Spera că, pe măsură ce o să treacă timpul, se va obişnui cu situaţia; dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

După trei ani, Oana începuse să-şi piardă răbdarea cu copiii şi avea un sentiment de ostilitate faţă de soţul ei, cu toate că încerca din greu să fie tolerantă şi să-şi înăbuşe furia.

Deşi îi pomenea soţului din când în când nemulţumirile ei, Oana nu a întreprins niciodată nimic concret pentru a avea o seară liberă, numai pentru sufletul ei. Se gândea că poate va avea așa ceva atunci când copiii vor fi mai mari. Între timp, era tot mai neliniştită şi prost-dispusă, iar relaţia cu soţul ei începuse să se deterioreze.

Când Oana a venit să mă consulte, a dat glas furiei pe care o simţea la adresa soțului ei din cauza deselor absenţe de acasă ale acestuia în timpul liber.

Totuşi, când am provocat-o să examineze mai atent situaţia, a reieşit că principala ei problemă constă în faptul că nu s-ar fi simţit o mamă bună dacă şi-ar fi lăsat copiii cu o babysitter, în loc să se ocupe ea însăşi de ei. De asemenea, considera că trebuie să fie totdeauna seara acasă, atunci când soţul ei se înapoia de la serviciu.

Am stabilit, în primul rând, că nefericirea Oanei provoca tot atâta nefericire şi în familie, aşa că, pentru a fi o mamă bună şi o soţie bună, era de datoria ei să se ocupe de propria-i fericire. Nu făcea nimănui nici o favoare rămânând nemulţumită; depindea de ea să depăşească această stare, iar una dintre modalităţile de realizare a acestui lucru era să-şi facă puţin timp liber pentru sine şi să-l petreacă departe de casă.

Primul pas a fost să-i vorbească soţului de acest plan. Spre surprinderea ei, el s-a arătat cooperant şi a fost de acord să stea cu copiii o seară pe săptămână. Totodată, nu a văzut nici o problemă în angajarea unei babysitter pentru că astfel putea și el să fie plecat de acasă. Cu această ocazie, cei doi au avut o discuţie de la suflet la suflet şi s-au hotărât să petreacă mai mult timp împreună ca familie.

Ulterior, Oana şi-a făcut mereu timp liber o seară pe săptămână, astfel încât să se întâlnească cu prieteniele ei, şi, după propriile-i spuse, a început să se simtă mult mai bine.

A redevenit mai relaxată şi mai optimistă; o nedumerea doar faptul că nu făcuse această schimbare cu trei ani în urmă.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Oana ar fi aşteptat “momentul potrivit”? S-ar fi obişnuit, până la urmă, să rămână legată de casă şi de copii? Judecând după starea în care se afla Oana atunci când a venit la consultație, mă îndoiesc că ar fi făcut asta.

Şi, oricum, când ar fi fost “momentul potrivit”? Când copiii începeau şcoala? Când treceau de vârsta de 10 ani?

Cum definim “momentul potrivit”?

Oricâte argumente ai găsi pentru stabilirea în timp a unui moment anume, poţi găsi cu uşurinţă tot atâtea argumente împotrivă; cu alte cuvinte, tot va trebui să faci o alegere.

Momentul potrivit nu există ca atare, aşa că este lipsit de sens să stai să-I aştepţi. Ceea ce există cu adevărat sunt sentimentele tale, iar dacă ele sunt negative şi începi să te simţi nefericit(ă), atunci acesta este semnalul că a sosit momentul să întreprinzi ceva.

(Traducere și adaptare după Vera Peiffer – “More Postive Thinking”, Element Books Limited, Shaftesbury, Dorset, U.K., 1999)