Tulburările emoţionale sunt provocate de felul în care stăm de vorbă cu noi înşine despre problemele noastre. Gândurile noastre sunt cele care ne provoacă depresie, furie, teamă sau gelozie. Aceste stări nu sunt o consecinţă a unei anumite atitudini a altora faţă de noi, ci a propriei noastre aprecieri asupra acelei atitudini. În cartea sa “Cum să iubești pentru a fi iubit”, dr. Paul Hauk prezintă douăsprezece idei iraţionale care determină, practic, toate tulburările emoţionale obişnuite.
Cele douăsprezece idei iraţionale
Există douăsprezece idei iraţionale cu care ne chinuim singuri şi care ne împiedică să tolerăm frustrările fără a avea resentimente. Dacă le fixezi în memorie, vei constata că, de câte ori ai vreo supărare, poţi indica una sau mai multe idei dintre cele ce pot sta la baza trăirilor dureroase.
• Ideea iraţională nr. 1: Este absolut necesar ca noi, adulţii, să fim iubiţi şi acceptaţi de către cei pe care îi considerăm a fi oameni importanţi în viaţa noastră, dacă dorim să ne socotim pe noi înşine valoroşi.
• Ideea iraţională nr. 2: Dacă nu suntem importanţi, desăvarşiţi şi realizaţi înseamnă că suntem mai puţin valoroşi decat cei care au aceste calităţi.
• Ideea iraţională nr. 3: Cei răi, răutăcioşi sau ticăloşi trebuie blamaţi şi aspru pedepsiţi pentru viciile lor.
• Ideea iraţională nr. 4: Este îngrozitor, chiar insuportabil atunci când imprejurările nu sunt aşa cum le-am dori noi.
• Ideea iraţională nr. 5: Nefericirea omenească este cauzată de factori extrinseci, aşa încat nu suntem în stare (sau suntem în prea mică măsură) să ne controlăm suferinţele şi tulburările.
• Ideea iraţională nr. 6: Dacă ceva reprezintă pentru noi un pericol sau o amenințare, trebuie să ne concentrăm atenția asupra lui și să ne gândim la posibilitatea de a avea loc așa ceva.
• Ideea iraţională nr. 7: Este mai uşor să eviţi anumite greutăţi ale vieţii sau răspunderi proprii decat să le înfrunţi.
• Ideea iraţională nr. 8: Este rezonabil şi sănătos să depinzi de alţii, mai puternici, pe care să te poţi baza.
• Ideea iraţională nr. 9: Trecutul nostru ne determină fundamental comportamentul actual; dacă ceva ne-a afectat cândva, situaţia se va repeta la infinit.
• Ideea iraţională nr. 10: Trebuie să ne frământe problemele şi tulburările altora.
• Ideea iraţională nr. 11: Problemele umane au, fiecare, o anumită soluţie precisă şi perfectă, şi este mai înţelept să aştepţi până ce dai de această soluţie.
• Ideea irațională nr. 12: Aprecierile personalităților respectabile sau ale societății sunt întotdeauna corecte și nu trebuie puse la îndoială.
Depresia este determinată de asocierea a două sau trei idei iraţionale. Supărarea are ca substrat alte câteva idei iraţionale. Acelaşi mecanism face să apară teama şi îngrijorarea, gelozia, mania şi pasivitatea.
Dacă te simţi tulburat(ă), trebuie să încerci să detectezi cum iţi vorbeşti ţie însuţi/însăți despre propriile probleme, după care trebuie să stabileşti care idei sunt raţionale şi care nu. În cele din urmă, prin această discuţie cu tine însuţi/însăți reuşeşti să scapi de ideile aiurite şi iraţionale. În acest fel, prin exersarea unui nou comportament, sentimentele tale se vor schimba, iar tulburările vor dispărea.
Cele de mai sus sunt, practic, ideile iraţionale majore ce ne pot crea probleme de ordin emoţional. Asemenea afirmaţii, sau unele variante ale lor, sunt cele cu care, conştient, “ne îndopăm” ori de câte ori ne confruntăm cu o anumită situaţie. Aşa cum, folosind diferite ingrediente, o bucătăreasă pregăteşte o anumită mâncare, tot astfel, din diferite idei iraţionale, luate separat sau puse laolaltă, se ajunge la diferite emoţii.
Dacă vrei să fii o persoană echilibrată se impune să te întrebi dacă asemenea idei sunt sănătoase şi dacă au vreo logică. Ideile de mai sus sunt iraționale pentru că sunt ilogice, nenormale şi pentru că, în ultimă instanţă, reprezintă un pericol pentru orice persoană.
Combinate, idei iraţionale de mai sus duc la depresie și contribuie, de asemenea, la apariţia furiei şi a fricii.
Depresia nervoasă
Trei lucruri provoacă depresia psihică:
- autoînvinuirea,
- autocompătimirea şi
- compătimirea altora.
Atunci când eşti deprimat, te deteşti, te consideri fără valoare şi te simţi îngrozitor de vinovat din vreun motiv pe care il consideri inacceptabil, ajungand să dezaprobi nu numai ceea ce ai făcut, ci şi pe tine însuţi ca fiinţă umană. Acest lucru duce la autoînvinuire. Se pare că ne este foarte greu să tragem o linie de demarcaţie între comportamentul nostru şi noi înşine; de aceea ne simţim, adesea, inferiori, vinovaţi şi deprimaţi atunci când ne comportăm de o manieră pe care o dezaprobăm.
Pentru a depăşi sentimentul de vinovăţie, de inferioritate şi autoinvinuire este important să realizăm mental două lucruri distincte:
- în primul rand, trebuie să ne separăm propria comportare de propria noastră persoană şi,
- în al doilea rand, să ne iertăm dacă am făcut ceva rău.
Cum pot fi separate acţiunile noastre de noi înşine?
În acelaşi fel în care procedăm în cazul altor persoane, ba chiar în cazul animalelor. Dacă ai un căţel care îţi dă casa peste cap, îl dezaprobi, fireşte, dar este greu de presupus că l-ai putea urî. Sau, dacă un copil iţi sparge un vas de mare preţ, cu siguranţă vei regreta, dar nu vei trage concluzia că acel copil este de nesuportat.
Cum să-ţi ierţi fapta pe care ai comis-o şi să nu te deteşti pentru un rău pe care îl regreți?
Nimeni nu este perfect. Cauza unui comportament eronat poate fi o deficienţă, o ignoranţă sau o stare de nelinişte. De exemplu, poate că nu ai mobilitatea sau coordonarea necesare unui pugilist sau unui tenisman, ceea ce se explică, fie prin faptul că nu ai avut niciodată asemenea calităţi, fie prin aceea că eşti atât de supărat, încât nu le poţi pune în evidenţă.
Dacă reuşeşti să-ţi învingi autoînvinuirea, iţi va fi mult mai uşor să tolerezi, fără resentimente, comportamentul altora. Te poţi întreba ce problemă are partenerul tău şi de ce se poartă atât de urât. Are vreo deficienţă, este ignorant sau tulburat? Cum se poate să fii plin(ă) de amărăciune şi resentimente faţă de altul, dacă te ierţi pe tine?
Un alt câştig al depăşirii sentimentului de vinovăţie este capacitatea de a realiza şi a păstra respectul de sine. Este o însuşire de importanţă vitală, pe care o căutăm, cu toţii, la ceilalţi oameni, o însuşire pentru care ii iubiţi adesea cu înflăcărare. De obicei, oamenii care nu se respectă ajung să piardă respectul celorlalţi faţă de ei.
Dacă refuzi să te deteşti şi nu te gândeşti niciodată că eşti rău, lipsit de valoare sau depravat, este puţin probabil că vei suferi din cauza sentimentului de vinovăţie sau de inferioritate. Dimpotrivă, vei ţine capul sus şi umerii drepţi, vei fi mândru de tine, chiar dacă nu întotdeauna mulţumit de ceea ce ai făcut. O asemenea persoană este demnă de admiraţie şi, de obicei, este şi admirată. Foarte important este şi faptul că astfel de oameni pot oferi şi celălalt obraz fără resentimente.
Autocompătimirea
O altă cale prin care ajungem să ne deprimăm este autocompătimirea. Este o practică foarte răspândită, în ciuda faptului că ne jenăm să o admitem. Şi totuşi, ni se întâmplă tuturor, de altfel din motive întemeiate. Lumea în care trăim nu este paradisul ospitalier al viselor noastre. Uneori ea este nemiloasă, adeseori plină de vicii şi, aproape întotdeauna, nedreaptă. Un criminal se poate plimba în libertate, în timp ce un nenorocit care a furat o pâine pentru ca să-şi astâmpere foamea este trimis la închisoare.
În clipa în care începi să te autocompătimeşti cât de cât, trebuie să ai în vedere faptul că, de acum înainte, viaţa ta va fi mult mai grea. Autocompătimirea este contraproductivă. Te blochează. Îţi fură energia pe care ai putea-o îndrepta către pararea nedreptăţilor lumii. Şi oamenii te vor părăsi, lăsandu-te să te “dădăceşti” singur(ă). Ca un rezultat specific al autocompătimirii, cei alături de care trăieşti işi vor pierde răbdarea. Nimănui nu-i place un copil care plânge tot timpul sau un adult care se tot văicăreşte.
Mult mai bine este să acţionăm cu toate forţele pentru a schimba evenimentele nefavorabile, iar dacă nu este posibil, să le acceptăm cu resemnare. O persoană care, dând dovadă de maturitate, nu se prăbuşeşte în plâns, nu face o criză de isterie şi nu este grav deprimată, indiferent dacă necazurile ei s-au încheiat cu bine sau nu, se bucură de dragostea şi respectul celorlalţi.
Compătimirea altora
Ideea iraţională care generează tristul sentiment de compătimire a altora este următoarea: “Trebuie să ne frământe problemele şi tulburările emoţionale ale altora”.
Chiar trebuie? Oare le facem vreun bine celor pe care ne îngăduim să-i plângem pentru necazurile lor? Îi ajutăm? Cum? Le dăm curaj să meargă înainte sau, dimpotrivă, le răpim încrederea şi curajul de a lupta cu necazurile?
Preocuparea pentru a sprijini o persoană care este la strâmtoare este o atitudine sănătoasă şi morală. O putem ajuta să se pună iar pe picioare, comportându-ne ca samariteanul milostiv, cum ne îndeamnă preceptele religioase.
Dacă, însă, suntem îngrijoraţi şi preocupaţi în mod excesiv, dacă ne afectează prea mult suferinţa altuia, prin aceasta nu-i acordăm nici un ajutor, ci adăugăm doar necazului său un alt necaz. Problema propriu-zisă rămane nerezolvată.
0 Comments