5 INDICATORI CARE NE ARATĂ CĂ PERSOANA DE LÂNGĂ NOI NE MINTE

Deşi minciunile formează cea mai mare parte a schimburilor noastre cu ceilalţi, nu ne pricepem întotdeauna să spunem dacă o persoană ne induce în eroare sau ne spune adevărul. În articolul de AICI am văzut că există mai multe motive pentru care nu ne dăm seama atunci când suntem mințiți. Fie că ne plac acele minciuni și am dori să fie adevărate, fie că suntem prea suspicioși sau prea încrezători în persoanele din jurul nostru, fie că ne încredem prea mult în propria intuiție sau că ne pripim în a trage concluzii, detectarea minciunilor nu este punctul forte al celor mai mulți dintre noi.

Studiile arată că oamenii detectează doar 56% din minciunile la care sunt expuşi, adică nu cu mult peste ce ar detecta întâmplător. La ce anume ar trebui să ne uităm pentru a detecta minciunile? Există câțiva indicatori ai comportamentului uman care rar dau greș. Hai să vedem care sunt aceștia.

1. Ochii

Majoritatea oamenilor consideră că evitarea privirii este un semn de inducere în eroare. Se presupune că mincinoşii se simt vinovaţi, jenaţi şi îngrijoraţi şi că le vine greu să îşi privească victima în ochi, deci îşi feresc privirea.

În realitate lucrurile nu stau aşa. În primul rând, modurile în care privim sunt destul de instabile — în timp ce unii mincinoşi îşi feresc privirea, alţii dimpotrivă măresc intervalul în care îşi privesc în ochi interlocutorul. Privirea fiind destul de uşor de controlat, mincinoşii îşi folosesc ochii pentru a proiecta o imagine de sinceritate.

Ştiind că, în general, se presupune că evitarea privirii este un semn de minciună — mulţi mincinoşi fac exact invers — ei măresc deliberat durata contactului vizual pentru a crea impresia că spun adevărul.

Deci dacă doriţi să aflaţi dacă cineva minte, nu căutaţi să surprindeţi doar privirile lăturalnice — căutaţi şi momentele în care interlocutorul vă priveşte mai intens decât de obicei!

Un alt aşa-zis semn al minciunii este clipitul rapid. Este adevărat că atunci când trăim o emoţie intensă sau când activitatea mentală se intensifică, ritmul clipirii suferă o accelerare corespunzătoare. Rata normală a clipitului este de aproximativ 20 de clipiri pe minut, dar aceasta poate deveni de 4-5 ori mai mare atunci când suntem sub tensiune.

Atunci când cineva minte, deseori emoţiile sale se intensifică, şi când mincinoşii caută un răspuns la o problemă incomodă, procesul gândirii se accelerează.

În acest fel, deşi minciuna este deseori asociată cu clipirea, totuşi nu trebuie să uităm că există momente când persoanele au o rată mai înaltă a clipirii nu pentru că mint, ci pentru că sunt sub tensiune. De asemenea, există momente când mincinoşii au o rată normală a clipirii.

2. Corpul

Nervozitatea şi mişcările stângace ale mâinilor sunt considerate indicatori siguri ai minciunii — fiindcă atunci când oamenii mint, devin agitaţi şi acest lucru dă naştere unor mişcări nervoase ale mâinilor.

Există o clasă de gesturi numite „adaptori” care includ acţiuni ca mângâierea părului, scărpinatul în cap şi frecarea palmelor.

Când oamenii mint, uneori se simt vinovaţi sau îngrijoraţi că vor fi descoperiţi şi această preocupare îi determină să producă adaptori.

Acest lucru tinde să se producă atunci când miza este mare sau când mincinosul nu are prea multă experienţă.

De cele mai multe ori se întâmplă exact invers. Și asta pentru că mincinoşii sunt îngrijoraţi să nu se dea de gol, tind să îşi inhibe gestica normală. Prin urmare, gesturile lor sunt mai rigide, şi nu mai animate!

Mişcările mâinii, ca şi cele ale ochilor, tind să fie controlate conştient. Din acest motiv mişcările mâinii nu sunt o sursă sigură de informaţii despre minciună.

Există totuşi şi alte părţi ale corpului care se află sub control conştient, dar pentru că sunt trecute cu vederea sau neglijate, oferă deseori mai multe informaţii despre înşelătorie.

Cercetările arată că atunci când li se cere să mintă, oamenii tind să producă mai mulţi indicatori în partea inferioară a corpului.

Când un alt grup este rugat să evalueze înregistrările video cu aceste persoane şi să spună dacă mint sau sunt sincere, evaluările sunt mai exacte dacă imaginea arată partea inferioară a corpului. Categoric picioarele şi corpul sunt o sursă de informaţie destul de neglijată în cazul minciunii.

Se pare că mincinoşii îşi concentrează eforturile de camuflare asupra palmelor, braţelor şi feţei pentru că ştiu că interlocutorii lor vor urmări în special aceste zone. Deoarece picioarele se află mai departe de aceste arii pe care se concentrează atenţia persoanei, mincinoşii nu îşi bat capul prea mult cu ele — astfel, deseori mici modificări ale poziţiei picioarelor şi tălpilor îi dau de gol.

3. Nasul

Unul dintre gesturile care indică minciuna este şi „acoperirea gurii”.

Când apare, este o încercare de mascare a sursei, bazându-se pe presupunerea că dacă alte persoane nu le pot vedea gura, acestea nu vor şti de unde a pornit minciuna. Acţiunile care urmăresc acoperirea gurii merg de la versiunile complete în care palma acoperă gura în totalitate, până la gesturile în care palma susţine bărbia şi un deget atinge pe furiş colţul gurii.

Punând mâna pe gură sau în apropierea ei mincinosul se comportă ca un criminal care nu poate rezista tentaţiei de a reveni la locul crimei. Ca şi criminalul, mâna se oferă detectării — în orice moment cei din jur pot observa că atingerea gurii este o încercare de a ascunde o minciună.

Cu toate acestea, există şi un substitut pentru acoperirea gurii — atingerea nasului. Atingându-şi nasul, mincinosul trăieşte confortul momentan al acoperirii gurii fără riscul de a atrage atenţia asupra acţiunii sale. În acest rol atingerea nasului funcţionează ca un substitut al atingerii gurii, este un indicator al ascunderii, o persoană îşi scarpină nasul în timp ce intenţia sa reală este de a-şi acoperi gura.

Există o şcoală de gândire care afirmă că atingerea nasului este un semn de inducere în eroare separat, care nu are nici o legătură cu gura. Unul din promotorii acestei idei este Alan Hirsch, care a făcut împreună cu Charles Wolf o analiză amănunţită a mărturiei depuse de Bill Clinton în faţa Curţii Supreme în august 1998, când preşedintele a negat că ar fi avut contact sexual cu Monica Lewinsky.

Ei au observat că atunci când Clinton spunea adevărul, nu îşi atingea nasul aproape deloc, dar când a minţit în legătură cu relaţia sa cu Monica şi-a atins nasul aproximativ o dată la patru minute. Hirsch a numit acest gest „sindromul Pinocchio” după faimosul personaj căruia îi creştea nasul ori de câte ori minţea. Hirsch a sugerat că atunci când oamenii mint, fluxul sanguin la nivelul nasului creşte foarte mult, creând o senzaţie neplăcută care este atenuată de atingerea sau frecarea nasului.

Există cel puţin două argumente împotriva „sindromului Pinocchio”.

Primul este că atingerea nasului poate fi pur şi simplu un simptom al anxietăţii şi nu al inducerii în eroare.

Altul este că atunci când oamenii mint sunt deseori îngrijoraţi şi anxioşi de posibilitatea de a fi descoperiţi şi că aceste acţiuni sunt asociate cu paloarea facială, altfel spus, cu vasoconstricţia şi nu cu vasodilatarea. Aceasta este opinia lui Mark Frank de la Universitatea Rutgers. Frank ne atrage atenţia şi asupra faptului că cercetarea minciunii prin metoda experimentului nu a arătat că atingerea nasului ar fi unul dintre indicatorii frecvenţi ai minciunii.

Desigur, este foarte posibil ca acest gest să nu se producă în condiţii de laborator unde miza este mai mică şi preţul pe care îl poate plăti o persoană care este prinsă cu minciuna nu este foarte mare. Este la fel de posibil ca atingerea nasului să nu fie pentru toţi oamenii un indicator al minciunii, poate pur şi simplu să fie un gest caracteristic anumitor persoane, incluzându-l pe Bill Clinton.

În final, este posibil ca atingerea nasului să nu aibă nici o legătură cu anxietatea sau inducerea în eroare şi să fie o formă inconştientă de respingere.

Ray Birdwhistell considera că atunci când o persoană îşi freacă nasul în prezenţa alteia îşi exprimă respingerea faţă de interlocutor. După părerea, lui „frecarea nasului la americani este un semn de respingere la fel de puternic ca şi cuvântul «Nu!»”. În această interpretare gestul lui Bill Clinton ar putea fi interpelat ca exprimând profunda respingere pentru cei care îl audiau şi nu ca un indiciu al faptului că minţea.

În contextul dezbaterii mai rămâne de stabilit la ce ne referim când spunem că o persoană minte — spunem că ştim sigur că minte sau că ea e conştientă că nu spune adevărul?

După cum a arătat Mark Frank această problemă este foarte importantă în cazul lui Bill Clinton şi al mărturiei lui în afacerea Lewinsky. Există persoane care susţin că Bill Clinton ştia că minte, dar alţii insistă că, având în vedere felul în care definea el „sexul” şi modul în care şi-a construit cazul, nu minţea deloc.

Acum problema care rezultă de aici este dacă persoanele care trebuie să se convingă pe ele însele că nu mint se comportă altfel decât cele care încep cu convingerea că spun adevărul.

4. Mascarea minciunii

Când cineva spune o minciună cu bună ştiinţă, trebuie să ascundă două lucruri — în primul rând, adevărul şi în al doilea rând, orice emoţie care ar putea fi generată de încercarea de a disimula adevărul.

Emoţiile trăite de persoanele care mint sunt în general negative — sentimente de vinovăţie sau teama de a fi descoperit — dar mincinoşii pot trăi şi extazul la gândul că au reuşit să ducă pe cineva de nas — fenomen pe care Paul Ekman l-a numit „satisfacţia de a păcăli”.

Când o persoană spune minciuni mici şi inofensive, de cele mai multe ori nu simte nici un fel de emoţie negativă.

Totuşi când spune o minciună importantă şi miza este foarte mare, de obicei trăieşte puternice emoţii negative care trebuie să rămână ascunse pentru ca minciuna să aibă succes.

O emoţie negativă poate fi ascunsă prin întoarcerea capului, prin acoperirea feţei cu palmele sau prin mascarea ei cu o emoţie neutră sau pozitivă.

Strategiile ca întoarcerea capului şi acoperirea feţei cu mâinile nu dau întotdeauna rezultate pentru că atrag atenţia tocmai asupra faptului pe care mincinosul încearcă să îl ascundă. Pe de altă parte, mascarea permite mincinoşilor să proiecteze în exterior o imagine care nu este neapărat legată de minciună.

Măştile cele mai des folosite sunt „figura impasibilă” şi zâmbetul.

Figura impasibilă necesită cel mai mic efort; pentru a-şi camufla emoţia negativă mincinosul nu trebuie decât să-şi pună faţa în repaus. Zâmbetul este potenţial mai eficient decât o mască, pentru că sugerează că persoana se simte fericită şi mulţumită — cu alte cuvinte, trăieşte emoţii care nu sunt de obicei asociate cu minciuna.

5. Zâmbetul

Dintre toate expresiile faciale zâmbetul este cel mai uşor de produs. În acelaşi timp este şi dezarmant pentru că îi trezeşte interlocutorului sentimente pozitive şi reduce suspiciunile.

Dar ceea ce recomandă zâmbetul ca armă este faptul că majoritatea oamenilor nu reuşesc foarte bine să facă diferenţa între un zâmbet autentic şi unul fals şi tind să ia zâmbetul ca atare.

Oamenii pot detecta de obicei „zâmbetele amestecate” care exprimă emoţii negative. Le este foarte uşor, de exemplu, să recunoască un „zâmbet nefericit” în care colţurile interne ale sprâncenelor sunt ridicate în timp ce colţurile gurii sunt fie trase în sus, fie coborâte. Dar cum toată lumea ştie că de cele mai multe ori încercarea de a identifica falsele „zâmbete amestecate” eşuează, acest tip de zâmbet este folosit pentru mascarea emoţiilor negative asociate cu minciuna.

Dacă întrebaţi o persoană cum se poate identifica un individ care minte, răspunsul cel mai frecvent este prin zâmbet.

Vă vor spune că atunci când o persoană minte, este foarte probabil ca ea să folosească zâmbetul pentru a-şi masca adevăratele sentimente.

Totuşi cercetările despre minciună arată că lucrurile stau invers — persoanele care mint zâmbesc mult mai puţin decât cele care spun adevărul. Se pare că mincinoşii de ocazie adoptă un comportament diametral opus celui pe care ne-am aştepta să-l aibă persoanele care mint.

Dar nu înseamnă că mincinoşii au abandonat total zâmbetul — ci pur şi simplu că ei zâmbesc mai puţin decât persoanele care spun adevărul. Când o persoană care simulează produce un zâmbet, deseori acesta o dă de gol pentru că este unul artificial.

Un zâmbet contrafăcut are mai multe caracteristici identificabile:

• Durata. Zâmbetele contrafăcute durează mult mai mult decât cele sincere, spontane.

• Montajul. Zâmbetele contrafăcute sunt „asamblate” mult mai repede decât cele autentice şi sunt descompuse tot atât de repede.

• Localizarea. Zâmbetele contrafăcute tind să se reducă la jumătatea inferioară a feţei în timp ce în zâmbetele autentice sunt solicitaţi muşchii care ridică colţurile gurii şi cei din jurul ochilor care trag uşor sprâncenele în jos. Zâmbetele contrafăcute sunt controlate de alte părţi ale creierului faţă de cele autentice — zâmbetele contrafăcute sunt produse de nişte centri voluntari, în timp ce zâmbetele autentice sunt produse involuntar.

• Simetria. Zâmbetele autentice apar pe ambele părţi ale feţei, în timp ce zâmbetele contrafăcute sunt deseori mai accentuate pe o jumătate de faţă (de obicei, în jumătatea dreaptă) deoarece căile de conducere a expresiilor faciale voluntare şi involuntare sunt diferite. Dacă vedeţi un zâmbet simetric, acesta poate fi autentic sau fals, dar dacă vedeţi unul care apare numai pe jumătate de faţă, acesta este foarte probabil fals.

Deşi zâmbetele simetrice şi cele asimetrice sunt foarte diferite, oamenii tind să reacţioneze la ultimele ca şi cum ar fi adevărate. Acesta este motivul pentru care ne preocupă atât de puţin autenticitatea zâmbetului — dacă oamenii ne zâmbesc, nu ne mai interesează ce fel de zâmbet ne oferă.

Lucrând cu o echipă de cercetători de-a lungul mai multor ani, Pamela Meyer, care este director executiv al companiei de socializare Simpatico Networks, a colectat și revizuit majoritatea cercetărilor despre înșelăciune care au fost publicate, din domenii precum aplicarea legii, armată, psihologie și spionaj. Principalele sale concluzii le puteți urmări în prezentarea pe care a susținut-o în cadrul conferințelor TED.

Pamela Meyer a constatat că în fiecare zi, suntem mințiți de 10 până la 200 de ori, iar indiciile pentru a detecta acele minciuni pot fi subtile și contra-intuitive. Autoarea cărții „Liespotting”,

crede că ne confruntăm cu o pandemie de înșelăciune, dar înarmează oamenii cu instrumente care pot ajuta la recuperarea adevărului.

Putem identifica o persoană care ne minte nu doar prin cuvintele pe care le folosește, dar și prin postura pe care o adoptă, mișcarea ochilor, ritmul respirator, agitație și o mulțime de alți indicatori. În fiecare zi cei din jurul nostru ne mint. Asta, însă, facem și cei mai mulți dintre noi. Folosim o gamă largă de minciuni, spune ea, de la minciunile “nevinovate” care permit societății să funcționeze fără probleme până la duplicitățile devastatoare care doboară corporații și destrămă familii.

Există, însă, și o altă categorie de semne, mult mai subtile, dar mult mai de încredere prin care ne dăm seama că persoanele de lângă noi ne mint. Despre acești micro-indicatori, dar și despre indicatorii verbali ai minciunilor puteți citi AICI.

(Traducere și adaptare după: Peter Collett – How to Read People’s Minds from Their Actions)