DE CE FUG FETELE DE ACASĂ?

Există vreo legătură între caracterul tău ca fata și tipul de personalitate al tatălui tău? Ce conexiune subtilă poate fi între fete și tați? Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Ce impact au tații asupra fetelor lor?

Mă sună un fost coleg de facultate cu care mă mai văd, din când în când, la un pahar de vorbă. Vocea lui sună neliniştită: fiica lui nu s-a întors seara acasă.

„De data asta, a întrecut măsura!, zice el enervat la culme.

E numai vina bagabondului ăla, mai în vârstă decât ea, cu care se vede de vreo trei luni!

Nu se mai poate așa. Trebuie să intervin în vreun fel!”

Din fericire, Natalia a apărut acasă după trei zile. În weekend, părinții mă invită la masa de prânz în speranța de a discuta cu Natalia și a o aduce “pe calea cea bună”. De obicei nu fac astfel de “ședințe”, dar cedez rugăminților insistente ale amicului meu și disperării mamei Nataliei.

De când ajung acolo observ, clar, că fata nu-şi doreşte să fie acolo. Evident că bănuiește de ce sunt acolo așa că refuză să vorbească. Până la desert facem conversație de rutină, însă atunci când apare prăjitura însiropată, tatăl îmi explică situaţia. Mama pare şi ea foarte îngrijorată şi furioasă pe fiica ei.

Aflu că ele se ceartă frecvent şi din ce în ce mai violent. Natalia a fost recent mutată la un alt liceu, pentru a nu mai fi sub influenţa „personajelor negative” care erau în clasă. Mama mi-o descrie pe fiica ei ca pe un copil cu un caracter puternic, tenace, un copil îndărătnic şi dotat cu o mare sensibilitate. Tatăl intervine: „Da, este adevărat, este foarte sensibilă. Şi a avut mereu această atitudine provocatoare.” La liceu, deși este o elevă bună, profesorii au evidenţiat mereu această atitudine provocatoare a Nataliei.

Tatăl îşi motivează distanţa pe care a luat-o faţă de prostiile fiicei lui şi uneori agresivitatea prin refuzul de a intra în ceea ce el consideră provocări. Este momentul în care Natalia intervine pentru prima dată în conversație şi, privindu-şi mama din cap până în picioare, spune cu dispreț:

„Am cu cine să semăn!”.

Îi cer să-mi explice ce vrea să spună. Cerința mea este cheia de la zăgazul nemulțumirilor Nataliei. Ea revarsă, atunci, un potop de reproşuri asupra mamei, acuzând-o, mai ales, de faptul că mereu vrea să atragă atenţia prin felul ei ţipător de a se îmbrăca.

Nu trebuie să mă convingă: a fost unul din primele gânduri pe care le-am avut atunci când am intrat pe ușă.

Tatăl Nataliei pare un bărbat căruia i-a fost greu să-şi impună cu fermitate poziţia paternă. După ce a agresat-o verbal pe mama ei, Natalia se întoarce acum spre el. Îi spune – cu mine de faţă – că n-are dreptul să-i interzică să iasă în oraş, să meargă unde vrea, să se întâlnească cu cine vrea. În orice caz, dacă i-o interzice, ea tot o s-o facă! Luându-mă drept martor, tatăl mă întreabă atunci dacă mi se pare normal ca un băiat de 25 de ani să iasă cu o fată care are abia 16 ani.

Mă gândesc că, fără să vrea, acest bărbat se pune pe o poziţie de rivalitate cu iubitul fiicei lui, în loc să-şi exercite autoritatea asupra ei.

Îl întreb ce crede despre relaţia Nataliei cu un băiat mult mai în vârstă decât ea şi care nu are, după cum mi s-a relatat mai înainte, o reputaţie bună în cartier. Această întrebare îl lasă dezarmat. Mama Nataliei intervine agresiv: „În orice caz, tu n-ai fost niciodată lângă ea atunci când trebuia!”, după care dispar amândoi în bucătărie, certându-se.

Rămân singur cu Natalia în living. Ea se simte mai în largul ei şi îmi vorbeşte mai ales despre disputele neîncetate dintre părinţii ei. Îşi aminteşte că ei s-au certat întotdeauna şi că această situaţie o face să-şi dorească să plece de acasă. Îi pun şi ei întrebarea pe care i-o pusesem deja tatălui ei.

Ea îmi răspunde că ştie foarte bine că acest băiat nu e potrivit pentru ea, dar că face asta pentru a-i scoate din sărite pe părinţii ei, pe care, în adâncul sufletului, îi iubeşte.

Mai ales pe tatăl ei, cu care a avut dintotdeauna o relaţie strânsă, chiar dacă nu-şi spun prea des unul altuia cuvinte de dragoste.

După această întrevedere, Natalia îmi apare ca o fată lipsită de repere şi limite, o fată care îşi caută inconştient tatăl, pe care îl provoacă în mod direct prin comportamentul ei, el înţelegând, de altfel, bine acest lucru, chiar dacă îi este greu să şi-l asume.

Atunci când o fată mimează provocarea, pe cine caută ea să provoace cel mai adesea? Pe tatăl ei. De ce? Pentru ca el să se intereseze de ea, s-o liniştească, s-o protejeze.

Provocarea este una dintre modalităţile unei fete de a-şi căuta tatăl. Prin definiţie, orice provocare reclamă o reacţie din partea celui căruia această provocare îi este adresată. De câte ori n-am discutat cu femei tinere care adoptau comportamente în mod evident exagerate doar cu scopul de a atrage atenţia, de a suscita un interes mai mare! Câte adolescente n-am văzut manifestând dificultăţi şcolare, relaţionale sau comportamentale doar pentru a-l face pe tatăl lor să se preocupe de ele! Simpla prezenţă a acestuia din urmă la întâlniri atenua deja problema.

O femeie poate manifesta un veritabil caracter opozant, însă când acest caracter opozant se manifestă numai față de tatăl ei el apare dintr-un mod de auto-apărare.

O astfel de opoziție, nu este dovada lipsei de dragoste, ci a unei nevoi extrem de puternice de a se detaşa de un tată pe care îl iubește cu pasiune, a necesităţii de a-şi afirma independenţa pentru ca să se poată întoarce mai târziu către un alt bărbat.

Este adevărat că, pentru a-ţi găsi propria identitate şi pentru a te defini, este adesea indispensabil să te opui.

Oricine ştie că independența nu se dă, ea se cucereşte; ceea ce este valabil pentru popoare sau naţiuni este valabil şi pentru persoane.

Opoziţia şi criticile, semne ale unei distanţări, sunt cu atât mai necesare, cu cât legăturile profunde sunt puternice. Acest lucru este adevărat pentru unii băieţi în relaţia cu mama lor şi pentru unele fete în relaţia cu tatăl lor.

Adevărata dificultate pentru fete ca Natalia este de a depăşi faza de opoziţie, de a-şi asuma nevoia de independenţă.

Unele ajung repede la aceasta, altele nu reuşesc niciodată.

Sau reușesc. Dar foarte târziu.