NICI CU TINE, DAR NICI FĂRĂ TINE

Te afli într-o relaţie nebunească, deoarece „partenerul” tău este confuz şi „nu ştie” până unde vrea să ajungă cu tine, pentru că nu este sigur de sentimentele sale. Este vorba de sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine”, căruia i-ai căzut victimă şi nu ai nici o idee cum să-i faci faţă. Partenerul tău oscilează între dragoste şi indiferenţă, iar tu îi cânţi în strună.

Un conflict copleşitor, epuizant. Deja de mult timp încerci să te acomodezi cu o contradicţie care te înconjoară şi te tăvăleşte, te urcă şi te coboară: „Da, dar nu.” „Nu, dar da.” O dragoste neconcludentă, care nu se poate defini, poate dura la infinit:

atunci când eşti lângă mine mă plictisesc, obosesc, mă stresez, şi când eşti departe, nu pot trăi fără tine, mi-e dor şi am nevoie de tine.

Ce coşmar! Cum să faci faţă unui astfel de scurtcircuit şi să nu te electrocutezi? Unei astfel de contradicţii, fără să te sufoci?

Această îndoială metodică despre ceea ce simţi, care nu se poate exprima întotdeauna cu claritate, funcţionează ca nisipurile mişcătoare: cu cât te zbaţi mai mult să ieşi, cu atât mai repede te înghite. Victimele acestei iubiri fragmentate şi nedefinite, sub influenţa disperării, încearcă să rezolve indecizia celuilalt investigând cauzele, motivând lucrurile, schimbându-şi felul de a fi, pe scurt, întorcând misterul pe toate părţile, dar fără prea multe rezultate. Motivul eşecului este faptul că persoanele care suferă de sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine” sunt imobilizate şi se învârt încontinuu în acelaşi cerc, uneori timp de ani de zile.

Atunci când sunt împreună cu partenerul, toleranţa scăzută la frustrări sau la cerinţele irezonabile îi împiedică să se comporte normal cu persoana pe care se presupune că o iubesc, şi când nu sunt împreună, atacurile de nostalgie minimizează ceea ce înainte li se părea insuportabil şi înfricoşător.

Un client avea o prietenă care locuia în alt oraş şi se vedea cu ea o dată la zece sau cincisprezece zile. Conform sindromului, fiecare întâlnire se încheia cu o luptă înverşunată şi fiecare rămas-bun cu un adio agonizant, plin de remuşcări şi de bune intenţii. Într-o şedinţă, l-am întrebat de ce nu a pus capăt o dată pentru totdeauna unei asemenea torturi, iar el a răspuns:

„Ştiu că nu este normal ce se întâmplă cu noi. Când sunt cu ea, nu mă pot abţine şi-i fac viaţa imposibilă. În acele momente, cred că am nevoie de cineva mai bun şi sunt gata să pun capăt relaţiei, dar nu pot. La despărţire, mă simt foarte trist. Puţinele momente plăcute pe care le-am avut cântăresc foarte mult. Apoi, ne sunăm de douăzeci de ori pe zi, ne spunem că ne iubim, că nu putem trăi unul fără celălalt şi totul este aşa, ca o karma care se repetă la infinit…”

Concluzia pe care am tras-o din povestea sa a fost pur şi simplu uimitoare:

Clientul meu nu-şi iubea partenera, ci absenţa ei! Era îndrăgostit de o fantomă, care acţiona ca un demon.

Din nou, am insistat: „De ce să nu termini cu toate astea şi să-ţi oferi oportunitatea de a găsi pe cineva pe care să poţi iubi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fără atâtea fluctuaţii?”

Răspunsul lui: „Simt că nu am dat niciodată o şansă acestei relaţii.”

Întrebarea mea: „Oare patru ani, nu sunt suficienţi?”

Omul a continuat încă doi ani acest du-te-vino, până când a întâlnit pe cineva în oraşul în care locuia; fără îndoială, sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine” a început să se manifeste din nou, în scurt timp. Problema nu fusese distanţa, ci forma sa distorsionată de a iubi. De fiecare dată când se îndrăgostea, două sisteme îşi făceau apariţia şi interacţîonau unul cu celălalt: teama de angajament şi dependenţa sexuală. Acel „vreau” şi „nu vreau” varia între panica de a începe o relaţie stabilă şi dorinţa carnală copleşitoare. Evident, nu era conştient de ceea ce se întâmpla cu el şi a reuşit să se echilibreze abia după mai multe luni de coaching.

Eşti într-o încurcătură asemănătoare? Ai fost vreodată? Dacă nu, nu striga victorie, pentru că oricine se poate trezi într-o astfel de relaţie. Indecişii emoţional trec pe lângă tine pe stradă, dau târcoale spaţiului tău de locuit şi, din păcate, e posibil să te placă mai mult de unul.

Premisa pe care trebuie să o ţii bine minte şi care mai apoi va funcţiona ca un factor de imunitate este aceasta: dacă cineva are îndoieli că te iubeşte, înseamnă că nu te iubeşte.

Direct şi la ţintă. Să nu vină la mine cu poveşti: pe cei care te iubesc cu adevărat trebuie să-i opreşti, nu să-i împingi de la spate. Dragostea şi îndoiala niciodată nu vor merge împreună. Şi este adevărat: dacă se satură de prezenţa ta, de ce să te mai întorci? Dacă are atâtea îndoieli nevrotice, de ce nu te îndepărtezi până le rezolvă?

Un tânăr a trimis următorul mesaj unei prietene cu sindromul „nici cu tine, dar nici fără tine” care-1 înnebunea:

„Din fericire, indecizia ta nu m-a infectat. Eu ştiu ce vreau, te vreau pe tine … Dar vreau ca tu să fii pregătită, sigură, să-ţi iei un angajament şi să fii fericită că mă aflu în viaţa ta, în loc să mă tratezi ca şi cum aş fi o problemă. Pentru că nu ştii ce vrei, încearcă să te hotărăşti; între timp, eu voi începe să ies cu altcineva. Când te vei simţi pregătită, sună-mă şi vom mai vedea dacă sunt disponibil sau nu … Nu vreau să mă mai încarc de îndoielile tale; tu eşti cea care trebuie să le rezolve, nu eu.”

Cum era de aşteptat, în fată s-a activat imediat acel „fără tine” şi atunci a început să implore, să bată la uşi, să jure şi să promită că face orice, dar, din fericire, tânărul nu a lăsat-o să-i forţeze mâna. Argumentul lui a fost simplu: „Nu te cred.” O lună mai târziu, ea continua îndoiala ei metodică (nu s-a schimbat nici un pic), în timp ce el era deja logodit cu o femeie mai puţin nesigură şi mai coerentă.