Există relaţii în care una din persoane manifestă o independență extremă, iar cealaltă iubeşte la cel mai înalt nivel de dependenţă. Ambii suferă: unul pentru că se simte sufocat, iar celălalt pentru că simte că este pe cale să fie părăsit.
Dar, dincolo de aceste cazuri extreme, cuplurile încearcă să se adapteze, făcând în aşa fel încât diferenţa dintre parteneri să fie cât mai suportabilă posibil.
Care este metoda de echilibrare? Să te detaşezi puţin şi să distribui mai bine puterea.
Atunci când vorbesc despre „detaşare” nu mă refer la faptul că trebuie să încetezi să mai iubeşti sau să nu te mai preocupe partenerul de viață; mă refer la o iubire mai relaxată şi mai liberă.
Adică să iubeşti:
- în mod independent (să poţi utiliza în mod corespunzător timpul personal),
- într-o manieră non-posesivă (nimeni nu aparţine nimănui) şi
- fără necesitatea imperativă a partenerului (să faci faţă singurătăţii şi să ai activităţi în afara prezenţei partenerului).
Dacă eşti capabil să decizi cu privire la timpul tău, să nu te simţi „al nimănui”, şi să poţi păşi prin viaţă de unul singur, ai intrat pe tărâmul iubirii mature.
Dar, înainte de toate, o iubire matură este o iubire responsabilă, în care ambii parteneri beneficiază de toate bucuriile și plăcerile vieții în cuplu, dar și înfruntă împreună obstacolele vieții nefiindu-le teamă să-și legitimizeze relația prin taina căsătoriei.
Poate că unii dintre voi o să-mi sară în cap și o să folosească argumentele hedoniste ale îndepărtării de responsabilitate (“De ce trebuie să existe o hârtie dacă noi ne iubim și fără un astfel de document?”, “Dacă e vorba să ne despărțim, crezi că mai contează o hărtie?”).
De obicei, adepții concubinajului reduc taina căsătoriei la iscălirea unei hărtii, scoțând din ecuație tocmai ceea ce nu le convine: responsabilizarea personală.
O persoană imatură, nu se va responsabiliza nici cu hârtia respectivă, nici fără hârtie. Bine înțeles că va avea mai puțină bătaie de cap dacă nu ar semna un certificat de căsătorie și va încerca, prin toate mijloacele, să o convingă pe persoana de lângă el/ea, că așa e mult mai bine și mai frumos. Astfel încât, după un număr de ani în care celălalt crede că și-a găsit”iubirea vieții”, să poată pleca fără nici un fel de regret spre o parteneră mai tânără sau un partener mai înstărit. Am avut prea multe cliente cu astfel de probleme și de aceea vă și povestesc cam cum stau lucrurile.
Nu sunt un idealist în această privinţă şi cu siguranţă nu am văzut niciodată un cuplu în care unul dintre parteneri era extrem de detașat față de celălalt. Sau, mai bine zis, nu am văzut vreun astfel de cuplu în care să existe iubire cu un partener extrem de detașat.
De obicei, în cuplurile în care vezi că unul dintre parteneri manifestă o detașare extremă (“i se rupe” de celălalt), nu există iubire.
Acolo persoana independentă se folosește de cealaltă, pe o perioadă mai mare sau mai mică ,până se plictisește și găsește următoare victimă.
Ceea ce propun este să fim „dependenţi în mod egal” şi să lucrăm împreună o iubire personalizată și responsabilă – garanția unei iubiri pe termen lung. Poate pe viață?
0 Comments