Este una dintre cele mai grele bătălii din lume – bătălia care se dă în sufletul tău între ceea ce știi și ceea ce simți. Știi că nu te iubește, dar simți că ești îndrăgostită de el. Multe femei ajung să fie obsedate de a iubi bărbați care nu le iubesc. Dornice de a găsi pe cineva care să le iubească, în căutarea unei iubiri care le-a fost refuzată poate chiar de la vârste fragede, astfel de femei ajung să nu mănânce sau să nu doarmă din teama ca persoana de lângă ele să nu le părăsească. Unele dintre ele pot merge atât de departe cu obsesia pentru bărbatul de lângă ele încât să-l hărțuiască și să-l lovească în cazul în care acesta le-a respins.
Emilia era la prima ei şedînţă şi părea foarte şovăitoare. Mignonă şi cu un aer nostim, cu bucle blonde gen Shirley Temple, s-a aşezat băţoasă pe marginea scaunului din faţa mea. Totul la ea părea să fie rotunjit: forma feţei, trupul uşor rotofei, şi mai ales, ochii albaştri care priveau undeva în jos. Mi-a pus câteva întrebări despre activitatea mea de coach şi despre facultatea pe care am absolvit-o şi apoi a menţionat, cu vădită mândrie, că urma și ea facultatea de drept. A urmat o tăcere scurtă. Își privi mâinile încrucişate în poală și spuse:
— Bănuiesc că ar trebui să încep prin a spune de ce mă aflu aici, zise ea repede, folosind elanul dîn spusele ei pentru ca să-şi facă curaj … Sunt aici pentru că sunt foarte nefericită … Dîn cauza bărbaţilor, bineînţeles. Adică, dîn cauza bărbaţilor, dar și a mea. Întotdeauna fac ceva şi-i alung. Totul începe perfect. Îmi fac curte, sunt insistenţi şi aşa mai departe dar, după ce ajung să mă cunoască, totul se destramă.
Își ridică privirea spre mine; ochii ii străluceau dîn cauza lacrimilor reţinute şi continuă mai rar.
— Vreau să ştiu unde greşesc, ce trebuie să fac pentru ca să mă schimb – şi o să fac. Voi face tot ce trebuie. Sunt o persoană silitoare.
Începu dîn nou să vorbească repede.
— Nu e vorba că n-aş vrea. Pur şi simplu nu ştiu de ce mereu mi se întâmplă asta. Mă tem să mai încep o relaţie. După fiecare relație nu rămân decât cu durerea unei despărțiri fără explicații. Începe să-mi fie de-a dreptul teamă de bărbaţi, imi explică ea cu vehemenţă, scuturând dîn cap şi agitându-şi buclele. Nu mai vreau să se întâmple asta! Nu mai vreau să fiu sîngură! La facultate am o mulţime de responsabilităţi şi, în plus, lucrez pentru ca să mă întreţin. Aş putea să-mi ocup tot timpul numai cu serviciul, dar nu vreau numai asta … De fapt, cam asta am făcut în ultimul an: muncă, şcoală, învăţătură şi somn. Dar am simţit lipsa unui bărbat în viaţa mea.
Contînuă rapid:
— Apoi l-am întâlnit pe Marcel, în Timișoara, în timp ce eram la o nuntă la una dintre colegele mele de facultate, acum două luni. Marcel era avocat şi era prieten cu mirele. La nuntă, prietena mea – mireasa – mi-a făcut cunoştînţă cu el. Ei bîne, ne-am înţeles dîn prima clipă. Aveam o mulţime de subiecte comune – deşi e adevărat că eu am vorbit mai mult. Dar mi s-a părut că tocmai asta i-a plăcut la mine. Şi mă simțeam aşa de bîne să fiu cu un bărbat care era interesat de aceleaşi lucruri ca şi mine.
Se încruntă uşor.
— Părea sîncer atras de mîne. Ştiți, m-a întrebat dacă sunt căsătorită – divorţasem de aproape doi ani – și dacă locuiesc singură, chestii de genul ăsta.
Îmi imaginam cum Emilia trebuie să-şi fi manifestat nerăbdarea în timp ce sporovăia plînă de entuziasm cu Marcel, încercând să acopere muzica de la nuntă, în acea primă seară a întâlnirii lor. Şi înflăcărarea cu care l-a întâmpinat o săptămană mai târziu, atunci când el a zburat 500 de km. pentru ca s-o poată vizita. În timpul cinei, ea s-a oferit să-l găzduiască în apartamentul ei pentru ca să nu fie nevoit să stea la hotel. El i-a acceptat invitaţia şi aşa a început, în acea noapte, legătura lor.
— A fost extraordinar. M-a lăsat să-i gătesc şi-i plăcea să aibă cineva grijă de el. Dimineaţa, i-am călcat cămaşa înainte să plece. Îmi place să am grijă de un bărbat. Ne-am înţeles minunat.
Zâmbi nostalgic. Pe măsură ce își depăna povestirea, devenea tot mai clar că Emilia devenise aproape imediat obsedată de Marcel. Atunci când Marcel intră în apartamentul lui din Timișoara, telefonul deja suna. Emilia îi spuse cu o voce caldă că își făcuse griji dîn cauza drumului lung, dar că acum era liniştită pentru că el ajunsese cu bine acasă. Când își dădu seama că Marcel era puţin mirat de apelul ei, se scuză că l-a deranjat şi închise telefonul, dar rămase cu o senzaţie de neplăcere care începu s-o macine dîn ce în ce mai tare, alimentată şi de realizarea faptului că iar se implica mai mult decât bărbatul din viaţa ei.
— Apoi Marcel mi-a spus o dată să nu il presez, pentru că altfel va dispărea din viaţa mea. Mi s-a făcut frică. Totul depîndea numai de mine. Trebuia să-l iubesc şi să-l las în pace în acelaşi timp. Nu eram în stare să fac asta, aşa că am început să mă tem din ce în ce mai tare. Cu cât mă panicam mai mult, cu atat îl hăituiam mai mult.
Curând Emilia ajunsese să îl sune în fiecare seară. Făcuseră un aranjament ca să dea telefon pe rând, dar adeseori, când era rândul lui Marcel, orele treceau, iar neastâmpărul Emiliei creştea atât de tare încât nu mai suporta aşteptarea. Nici nu se mai punea problema să adoarmă, aşa că îl suna ea. Conversaţiile lor erau pe cât de vagi, pe atât de lungi.
— Îmi spunea că a uitat, iar eu îl întrebam: „Cum ai putut să uiţi?” La urma urmei, eu nu uitam niciodată. Aşa că începeam să discutăm motivele şi mi se părea că el se teme să se apropie prea mult de mine, iar eu aş fi vrut să-l ajut să treacă peste asta. Îmi tot spunea că nu ştie ce vrea de la viaţă, iar eu încercam să-l ajut să-şi limpezească ideile.
În acest fel, Emilia se apucă să joace rolul de „psihanalist” pentru Marcel, încercând să-l ajute să se implice mai mult dîn punct de vedere emoţional faţă de ea. Faptul că el nu o dorea era ceva ce ea nu putea accepta. Emilia hotărâse deja că Marcel avea nevoie de ea.
În vreo două rânduri, Emilia a luat avionul spre Timișoara pentru ca să-şi petreacă weekend-ul cu Marcel. În cea de-a doua vizită, el își petrecu duminica ignorând-o cu desăvârşire, uitându-se la televizor şi bând bere. A fost una dîn cele mai proaste zile pe care le-a avut vreodată.
— Era un băutor înrăit? am întrebat-o pe Emilia. Păru surprinsă.
— Nu, nu chiar. Nu ştiu, de fapt. Nu m-am gândit niciodată la asta. Da, desigur, bea în seara în care am făcut cunoştinţă, dar asta era normal. Doar eram la o nuntă. Uneori, atunci când vorbeam cu el la telefon, auzeam gheaţa din pahar şi îl tachinam – ştii, că bea sîngur şi chestii de genul ăsta. De fapt, de câte ori am fost cu el a băut, dar am presupus că era unbărbat căruia îi plăcea să bea whisky. E ceva normal, nu?
Făcu o pauză dusă pe gânduri.
— Ştii, uneori la telefon vorbea destul de ciudat, mai ales pentru un avocat. Nesigur pe el şi imprecis; neglijent, inconsecvent, uita ce spusese cu câteva mînute mai înainte. Dar niciodată nu m-am gândit că e dîn cauza băuturii. Nu ştiu ce explicaţie mi-am dat. Cred că n-am vrut să mă gândesc la asta.
Se uită la mîne cu o privire încărcată de tristeţe.
— Poate că bea, într-adevăr, prea mult, dar trebuie să fi fost dîn cauză că eu îl plictiseam. Presupun că nu eram destul de înteresantă şi că, de fapt, nu voia să fie cu mîne.
Temătoare, vorbi mai departe.
— Nici fostul meu soţ nu dorea să fie în preajma mea – se vedea asta de la o poştă!
Cu ochii plini de lacrimi, se luptă să continue:
— Şi tatăl meu la fel … Ce e cu mine? De ce au toţi acest sentiment faţă de mine? Unde greşesc?
În momentul în care Emilia a devenit conştientă că există o problemă între ea şi cineva important pentru ea, şi-a manifestat dorinţa nu numai de a încerca s-o rezolve, dar şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru crearea acelei probleme. Cum fostul ei soţ, Marcel şi tatăl ei nu izbutiseră s-o iubească, ea se gândise că trebuie să fi fost dîn cauza a ceva ce ea făcuse sau nu reuşise să facă cum trebuie.
Atitudînea, sentimentele, comportamentul şi experienţa de viaţă ale Emiliei erau caracteristice femeii pentru care a iubi înseamnă a suferi. Ea avea multe dîn trăsăturile pe care le au în comun femeile care iubesc prea mult. Indiferent de detaliile specifice fiecărui caz şi fiecărei lupte în parte, fie că au îndurat chinul unei relaţii îndelungate cu un sîngur bărbat, sau s-au implicat într-un şir de relaţii nefericite, toate aceste femei au o trăsătură comună. A iubi prea mult nu înseamnă să iubeşti mai mulţi bărbaţi, sau să te îndrăgosteşti prea des, sau să dai dovadă de o iubire intensă şi sînceră pentru partener.
A iubi prea mult înseamnă, în realitate, să fii obsedată de un bărbat şi să numeşti asta dragoste, să laşi această obsesie să-ţi controleze sentimentele şi comportamentul, să-ţi dai seama că are o influenţă negativă asupra sănătăţii şi liniştii tale sufletești şi, totuşi, să nu te poţi elibera de sub puterea ei. Înseamnă să cântăreşti iubirea în funcţie de dimensiunile suferînţei.
Poate că citind povestea Emiliei te-ai identificat și tu cu ea şi te întrebi dacă nu cumva eşti şi tu una dîntre femeile care iubesc prea mult. Poate că, deşi problemele tale cu bărbaţii sunt asemănătoare cu ale ei, ţi se pare greu să-ţi aplici ţie însăţi „etichetele” pe care le punem unora dîntre aceste femei.
Cu toţii ne crispăm atunci când auzim cuvinte ca alcoolism, violenţă şi dependenţă, iar de multe ori nu ne putem privi viaţa în faţă cu obiectivitate pentru că ne temem să nu ni se aplice aceste etichete nouă înşîne sau unora dîntre cei la care ţinem. Dîn păcate, însă, tocmai faptul că adesea suntem încapabili de a folosi aceste cuvinte în cazuri reale, ne impiedică să primim ajutorul de care avem nevoie.
Pe de altă parte, se prea poate ca aceste etichete înspăimântătoare să nu fie valabile în cazul tău. Copilăria ta a implicat, poate, probleme mai subtile. Poate că tatăl tău ţi-a oferit siguranţa fînanciară a căminului, dar cu toate acestea, nu i-au plăcut niciodată femeile şi nu a avut încredere în ele; încapacitatea lui de a te iubi te-a făcut să nu te poţi iubi nici tu.
Sau poate că mama ta a fost geloasă pe tîne, încercând să “concureze” cu tine în familie, în timp ce te lăuda şi te elogia atât de mult în public, încât ai sfârşit prin a simţi nevoia să acţionezi astfel încât să-i câştigi admiraţia şi, totuşi, să te temi în acelaşi timp de ostilitatea pe care succesul tău o provoca.
Faptul că cineva te respinge nu înseamnă automat că nu ești suficient de bună ca persoană, ci înseamnă că cealaltă persoană nu a vrut să vadă ceea ce aveai tu de oferit.
În orice caz, nu uita:
Câteodată, a nu obține ceea ce vrei, poate fi o mare binecuvântare!
0 Comments