DE CE CONFUNDĂM FERICIREA CU PLĂCEREA?

„Uneori lumea confundă fericirea cu plăcerea. De exemplu, nu demult am vorbit în faţa unui public indian, în Rajpur. Am menţionat că scopul vieţii e fericirea, iar un spectator a spus că Rajneesh ne învaţă că cele mai fericite momente le trăim în timpul activităţii sexuale, astfel încât putem deveni cei mai fericiţi prin sex“, a spus Dalai Lama, râzând din toată inima. (…)

Fericirea adevărată are mai mult de-a face cu mintea şi inima. Fericirea care depinde în primul rând de plăcerea fizică e instabilă – azi e, mâine poate nu va mai fi.

La o primă vedere, observaţia părea destul de evidentă; bineînţeles că fericirea şi plăcerea sunt lucruri diferite. Şi totuşi, noi, oamenii, avem obiceiul de a le confunda. La scurtă vreme după ce m-am întors în America, în timpul unei şedinţe terapeutice cu un pacient, aveam să văd o ilustraţie concretă a puterii pe care o poate avea această revelaţie simplă.

Heather era consilier social undeva aproape de Phoenix, tânără şi necăsătorită. Îi făcea plăcere să lucreze cu tinerii cu probleme, dar de la o vreme era tot mai nemulţumită de zona în care trăia. De multe ori se plângea de aglomeraţie, de trafic şi de căldura insuportabilă a verii. I se oferise un post într-un orăşel superb din munţi. Chiar vizitase localitatea de câteva ori şi întotdeauna visase să se mute acolo.

Era perfect. Singura problemă era faptul că locul de muncă oferit presupunea să lucreze cu adulţi. Se frământase câteva săptămâni, întrebându-se dacă să accepte sau nu acel post. Nu reuşea cu nici un chip să se hotărască. A încercat să facă o listă cu plusurile şi minusurile, dar cele două coloane rămâneau enervant de egale.

Mi-a explicat:

— Ştiu că munca de acolo nu mi-ar face la fel de multă plăcere ca cea de aici, dar dezavantajul ar fi mai mult decât compensat de simpla plăcere de a locui în oraşul acela! Îmi place foarte mult acolo. Mă simt bine când sunt acolo. Şi m-am săturat de căldura de aici. Nu ştiu ce să fac.

Când am auzit-o vorbind de „plăcere“, mi-am amitit de cuvintele lui Dalai Lama şi, încercând să înţeleg mai bine situaţia, am întrebat-o:

— Ce crezi, mutarea acolo ţi-ar aduce mai multă fericire, sau mai multă plăcere?

Heather a tăcut o vreme, încercând să înţeleagă întrebarea. În cele din urmă, a răspuns:

— Nu ştiu … Cred că mi-ar aduce mai degrabă plăcere decât fericire … La urma urmei, nu cred că aş fi fericită să lucrez cu adulţi. Pentru mine chiar este o mare bucurie să lucrez cu adolescenţii de aici…

Simpla schimbare de perspectivă asupra dilemei ei prin întrebarea „Îmi va aduce fericire?“ părea să-i dea o oarecare claritate. Dintr-odată, a devenit mult mai uşor să se decidă. S-a hotărât să rămână în Phoenix. Fireşte, se plângea în continuare de canicula verii. Dar, odată ce luase decizia conştientă de a rămâne acolo pe baza a ceea ce simţea ea că avea s-o facă, până la urmă, mai fericită, parcă şi căldura era mai uşor de suportat.

Ne confruntăm în fiecare zi cu o mulţime de decizii şi de alternative. Oricât ne-am strădui, de multe ori nu alegem ceea ce ştim că e „mai bine pentru noi“. Explicaţia ţine, în parte, de faptul că „alegerea corectă“ e adesea cea mai grea – cea care ne cere să ne sacrificăm o parte din plăcere.

De-a lungul istoriei, oamenii s-au străduit să definească rolul pe care ar trebui să-l joace plăcerea în viaţa lor – o întreagă cohortă de filozofi, teologi şi psihologi au explorat relaţia noastră cu plăcerea.

În secolul al III-lea î.Hr., Epicur şi-a clădit sistemul etic pe afirmaţia îndrăzneaţă că „plăcerea e începutul şi sfârşitul traiului fericit“. Dar chiar şi Epicur recunoştea importanţa bunului-simţ şi a moderaţiei şi recunoştea că dedarea fără frâu la plăceri senzuale poate duce uneori la durere.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Sigmund Freud lucra asiduu la propriile teorii despre plăcere. Conform lui, forţa fundamentală care ne motivează întregul aparat psihologic este dorinţa de a ne elibera de tensiunea cauzată de impulsurile instinctive nesatisfăcute; cu alte cuvinte, motivul de la baza tuturor  acţiunilor noastre este căutarea plăcerii.

În secolul XX, mulţi cercetători au ales să ocolească speculaţiile de factură mai filozofică; iar în schimb o armată de neurologi şi neurochirurgi a început să iscodească hipotalamusul şi lobul limbic cu electrozi, în căutarea locului care produce plăcere când este stimulat electric.

În fond, nu avem nevoie de filozofi greci morţi, de psihanalişti din secolul al XIX-lea sau de oameni de ştiinţă din secolul XX ca să înţelegem plăcerea. O recunoaştem când o simţim. O găsim în atingerea sau zâmbetul unei persoane iubite, în deliciul unei băi fierbinţi într-o după-amiază rece şi ploioasă, în frumuseţea unui apus.

Dar mulţi dintre noi găsesc plăcerea şi în rapsodia frenetică a unei doze de cocaină, în extazul heroinei, în cheful dat de alcool, în exaltarea exceselor sexuale neîncătuşate, în euforia unui şir de câştiguri norocoase la Las Vegas. Şi acestea sunt plăceri cum nu se poate mai reale – plăceri cu care trebuie să înveţe să se descurce mulţi membri ai societăţii noastre.

Deşi nu există soluţii simple pentru evitarea acestor plăceri distructive, din fericire, avem un punct de pornire: trebuie doar să ne amintim că ceea ce căutăm noi în viaţă e fericirea. Cum spune Dalai Lama, adevărul acesta e evident. Dacă ţinem cont de asta când facem fiecare alegere, ne este mai uşor să renunţăm la lucrurile care în ultimă instanţă ne fac rău, chiar dacă pe moment ne oferă plăcere.

Motivul pentru care de obicei e atât de greu să „spunem, nu!“ e însuşi cuvântul „nu“; e o abordare asociată cu senzaţia de a respinge ceva, de a renunţa la ceva, de a ne refuza ceva.

Dar există şi o abordare mai bună: cântărirea fiecărei decizii pe care o avem de luat cu ajutorul întrebării: „Mă va face fericit?“ Întrebarea aceasta simplă poate fi un instrument foarte puternic care să ne ajute să ne organizăm cu pricepere toate aspectele vieţii, nu doar decizia de a ceda sau nu drogurilor sau celei de-a treia porţii de tort cu banane şi frişcă. Pune lucrurile în altă lumină. Dacă ne amintim de întrebarea aceasta când cântărim deciziile şi alternativele zilnice, ne vom concentra mai puţin pe ceea ce ne refuzăm şi mai mult pe ceea ce urmărim – fericirea finală. Un fel de fericire care, aşa cum o defineşte Dalai Lama, este stabilă şi durabilă. O fericire care rămâne cu noi, în ciuda urcuşurilor şi coborâşurilor vieţii, indiferent de fluctuaţiile normale ale stării de spirit, ca parte din însăşi matricea fiinţei noastre.

Din perspectiva aceasta ne e mai uşor să facem „alegerea corectă“, fiindcă acţionăm pentru a ne oferi ceva, nu pentru a ne refuza sau a răpi ceva – e o atitudine care presupune înaintarea spre scop, nu îndepărtarea de el, care presupune să ne bucurăm de viaţă, nu să o respingem. Senzaţia aceasta fundamentală de înaintare spre fericire poate avea un efect foarte profund: ne face mai receptivi, mai deschişi la bucuria de a trăi.

(Traducere și adaptare după: Dalai Lama – The Art of Happiness, 10th Anniversary Edition: A Handbook for Living, 2009)