ISPITA FEMEII ESTE SĂ NU ASCULTE DE BĂRBAT

De ce pleacă fericirea din familiile în care femeia se impune? Care este rolul bărbatului în familie? Cum să-l provoci pe bărbat să preia rolul conducător? Cum menținem fericirea în viața de familie? Când prinde bărbatul aripi? Sunt doar câteva întrebări din partea a doua a interviului realizat Virgiliu Gheorghe cu Părintele Constantin Coman. În prima parte s-a discutat despre faptul că “OAMENII INTRĂ ÎN FAMILIE FOARTE NEPREGĂTIŢI”

„Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?”

Acum, să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat, iar ispita ei este să nu asculte de bărbat – și o vedem la tot pasul. Și, dacă mai este și încurajată de această neputinţă a bărbatului, atunci femeia, de cele mai multe ori, paradoxal, se instalează la conducere cu propriile instrumente femeiești: cu mintea ei, cu intuiţia ei, cu ispitele ei – se instalează, și astfel se produce cea mai degradantă și distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să fie în ascultare, este la conducere – și bărbatul, în loc să fie la conducere, este în supunere. Este un tablou dizgraţios și pentru bărbat, și pentru femeie. Nici femeia nu-și va iubi bărbatul supus, nici bărbatul nu-și va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege! Vizibil cu ochii liberi … Pentru că este nefiresc, este răsturnarea firilor, și este evidentă căderea amândurora.

Eu le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, și începe să vorbească înaintea lui, calcă cu doi pași înaintea dânsului, și imediat îţi dai seama că există acest risc. Am spus multor fete: „Fii atentă! Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu înaintea lui! Fă numai lucrul ăsta și-ţi va fi bine!”. Ca la Pateric. Aţi văzut la Pateric? Un singur lucru spun Părinţii. „Ce să fac să mă mântuiesc?” Zice: „Să taci” sau: „Să mănânci jumate de pâine” – lucruri simple-simple, dar care așază tot universul existenţei umane. Le spun: „Să nu mai vorbești înaintea lui în nici o împrejurare!”. Am avut satisfacţia să văd că se împlinește lucrul acesta în anumite cazuri, foarte rare, ce-i drept.

Deci femeia, dacă s-ar așeza în firea și în ascultarea ei, l-ar determina și pe bărbat să se așeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm slăbiciunile, vulnerabilităţile bărbatului, dominanta este comoditatea. Comoditatea înseamnă abdicarea de la responsabilitatea conducerii. Ca să conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz permanent, pentru că tu ești la timonă, tu ești la conducere, conduci o casă, conduci o familie, cu copii, cu responsabilităţi, și unde te duci, trebuie să fii treaz. Deci ispita lui este comoditatea. Ispita femeii este hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui să fie în ascultare…

– Și ea se îmbolnăvește nervos.

– Și ea se îmbolnăvește nervos, și el bine-înţeles se îmbolnăvește de prea mult stat, și de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia, după părerea mea. Sigur că este o situaţie greu de atins, dar dacă nu plecăm de la datele concrete și elementare ale problemei, nu ajungem nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a deplinătăţii, nici femeia la o măsură a deplinătăţii. De aceea suntem chemaţi să ne ajutăm reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu, să-ţi ajuţi femeia să se așeze în postura ei, de femeie supusă bărbatului său, și femeia să-și ajute bărbatul să se așeze în postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se întâmplă cu femeia și familia lui.

„Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci”

Femeia își poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum spuneam. Lasă-l să decidă! Așa îl provoci. Lasă-i responsabilităţile pe umerii lui, nu te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai vioaie, e mai iute. Are și darul treburilor, că femeile sunt cu treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a terminat. Trebuie să facă copii, trebuie să facă curăţenie, trebuie să se mai ducă și la serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipsește perspectiva globală și cuprinzătoare, care ţine de darul stăpânirii. Ca să stăpânești trebuie să ai o perspectivă a întregului. Punctul meu de vedere – pentru care, probabil, doamnele o să mă înjure – este că femeia nu are această perspectivă a întregului. Are numai perspectiva părţii, a intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede întotdeauna punctul de la care a plecat, și nici capătul unde trebuie să meargă. Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia și unde ar trebui să ducă familia.

– Rolul timonierului și al celui care lucrează undeva la motoare: motorul merge, dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă.

Firea bărbatului este ușor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă – iar firea femeiască este mai puţin contemplativă și ușor mai activă, mai lucrătoare. Eu le spun mereu: „Măi, bărbatul ţi se pare că stă degeaba, dar el nu stă degeaba. El gândește, reflectează, prelucrează datele”. „Dar vine și se așază și stă degeaba!”, zice femeia. „Nu stă degeaba, ci se detașează, se ridică deasupra lucrurilor pentru a vedea unde conduc. Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului”. Îmi aduc aminte că spunea cineva: „Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna și fac!”. „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!”. S-a simţit ofensată. „Vă dau un exemplu”, zice, „aveam o căsuţă la ţară, și ploua prin acoperiș, și el nu făcea nimic!”. „Și ce-ai făcut tu?”. „Păi”, zice, „m-am urcat pe casă, să astup acolo!”. „Vezi, ai făcut lucrul ca o femeie! Dar bărbatul, cum făcea?… Bărbatul aducea un meșter!”, zic și eu, poate glumind, și așa, ca să stârnim un pic lucrurile.

Aceasta este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o femeie. Dar trebuie măcar să conștientizăm lucrurile acestea, și întrucât ne-am însoţit pentru că ne iubim și ca să fim solidari, să ne întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe altul. Eu să o ajut pe ea să se așeze în feminitatea ei, și ea să mă ajute pe mine să mă așez în bărbăţia mea. Deci aceasta e o a doua premisă fundamentală: voinţa de a ne ajuta reciproc. Aici este cel mai substanţial ajutor, să-l ajuţi pe fiecare să se așeze: în firea bărbătească pe bărbat, și în firea femeiască pe femeie.

– Părinte, credeți că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieţii de familie?

– Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoţirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exerciţiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă cu soţul tău sau cu soţia ta nu faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putinţele și neputinţele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine”

Problema fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simţit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup nu este, de fapt, obsesie faţă de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.

– Dar nu din cauza ei…

– Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la „performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relaţia aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie și una de alte modalităţi, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceţi-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoţirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel  care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”

– Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenţia, delicateţea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…

– Știţi ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligaţie – și când am intrat în termenii aceștia, deja relaţia este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativităţii și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituţie, nimic, nici cea mai sfântă!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranităţii după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiinţa suveranităţii îi naște omului conștiinţa responsabilităţii: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6:12). Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucrurile acestea, instituţiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcţioneze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educaţie.

Au fost epoci în care respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ţi se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

– El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.

– Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4. Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiinţa de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativităţii care ucide.

(Material realizat de Virgiliu Gheorghe apărut în Revista Familia Ortodoxă, numărul 59 (Decembrie 2013))