TU PE A CUI VIAȚĂ AI ATINS-O AZI?

Povestirea de mai jos mi-a fost trimisă pe e-mail, cu ceva ani în urmă, de o bună prietenă. “Poate o publici pe site-ul tău“, mi-a spus ea. Atunci nu aveam site, dar la ultima întâlnire cu ea îi povestisem despre pasiunea mea și despre faptul că vreau să fac un site în care să vorbesc despre relațiile în cuplu și despre relațiile dintre oameni în general. “Mi-a plăcut foarte mult și cred că cei care vor citi ceea ce ai tu de gând să postezi acolo au să aibă ceva de învățat din această povestire. Este un lucru la care ar trebui să ne gândim cu toții. Un lucru la care ar trebui să ne gândim mereu. Mă refer la impactul pe care îl avem fiecare dintre noi asupra celor din jurul nostru“, mi-a spus ea. Prietena mea nu mai e: a murit de cancer acum câțiva ani. Povestirea o rătăcisem prin folderele computerului. Am dat de ea, întâmplător, acum câteva zile. Deci, asta, Lucia, e pentru tine! Tu pe a cui viață ai atins-o azi în rai?

“Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că, undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” și nu era nici un lucru pe lumea asta pe care ea să nu-l știe.

“Alo Centrala” putea să-ți spună numărul oricui și, în plus, și ora exactă.

Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară.

Și-acolo l-am vazut! Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am ridicat receptorul din furca telefonului și l-am dus la ureche.

“Alo Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. A urmat un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche:

“Centrala”.

“Mi-am rănit degetul …” – m-am smiorcait eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.

“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.

“Nu este nimeni acasă în afară de mine…”- am bolborosit.

“Îți curge sânge?” – m-a întrebat vocea..

“Nu,” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul și acum mă doare tare rău…”

“Poți să deschizi congelatorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot. “Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel,” – spuse vocea.

Dupa acel moment am început să chem “Alo Centrala” pentru orice.

I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat și la matematică. Ea mi-a spus că veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune.

A venit, apoi, o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” și i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat și a început să-mi spuna lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor pentru ca să-i liniștească. Am întrebat-o:

“De ce se întâmplă ca păsările, care cânta atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, să se sfârșească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”

Cred că ea mi-a înțeles tristețea pentru că mi-a spus încet:

“Wayne, ține minte că întotdeauna mai sunt și alte lumi în care se poate cânta.”

Altă dată când la telefon am vorbit cu “Alo, Centrala!” mi-a raspuns vocea cunoscută:

“Centrala.”

“Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.

Toate acestea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston.

Îmi lipsea foarte mult prietena mea … “Alo Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din noua locuință.

Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine și neputință, mi-am reamintit acea seninătate și acel sentiment de siguranță pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înțelegătoare și de bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-și piardă atâta timp cu un băiețel ca mine.

După câțiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile la colegiu. Făceam o escală la Seattle și aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orașelul nostru de baștină și am spus:

“Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceiași voce joasă și clară, pe care o cunoșteam atât de bine:

“Centrala.”

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând:

“Poți să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”

A urmat o pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns:

“Cred ca degețelul tău s-a vindecat până acum.”

Am râs:

“Deci, tu ești! Într-adevar … ” i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”

“Iar eu mă-ntreb,” – zise ea – “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie apelurile tale, zi de zi …”

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

“Cu plăcere,” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally.”

M-am întors la Seattle peste trei luni. Însă o alta voce mi-a răspuns la “Informații”. Am întrebat de Sally.

“Sunteți un prieten?” – m-a întrebat.

“Da, un foarte vechi prieten … Wayne …”

“Îmi pare rău să vă spun asta,” – mi-a spus ea – “dar … Sally a lucrat doar cu jumătate de normă în ulimii ani, pentru că era bolnavă … Nu știu cum să vă spun … A murit cu cinci săptămâni în urmă …”

Înainte de a apuca să agăț receptorul în furcă, mi-a spus:

“Un minut! Ați spus ca vă cheamă Wayne?”

“Da.” – i-am răspuns.

“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dvs. … L-a scris pe o hârtie în caz că o să sunați. Vi-l citesc.Mesajul ei era:

“Spune-i că sunt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce mă refer.”

I-am mulțumit și am atârnat receptorul.

Știam la ce se referea Sally.”

Niciodată să nu subestimezi impactul pe care îl ai asupra cuiva.

Tu a cui viață ai atins-o astăzi?