CARE ESTE CEA MAI MARE PROBLEMĂ CARE STĂ LA BAZA DESPĂRȚIRILOR CUPLURILOR?

Spuneam într-un articol anterior că cea mai mare problemă care duce la tensiuni în cuplu și, apoi, la despărțire este neînțelegerea (de ambele părți) a faptului că femeile comunică diferit față de modul în care comunică bărbații. Bine înțeles că diferenţele dintre stilurile de comunicare nu explică toate problemele care apar în relaţiile dintre femei şi bărbaţi. Relaţiile sunt uneori ameninţate de probleme psihologice, cum ar fi incapacitatea de a oferi iubire şi afecţiune, egoismul, orgoliu, gelozia, invidia. Însă de prea multe ori, căutăm cauze false acolo unde lucrurile sunt cât se poate de evidente. Este extrem de important să conștientizăm faptul că partenerii îşi exprimă în moduri diferite sentimentele, gândurile şi părerea despre cum ar trebui să comunice. Dacă vom putea clarifica neînţelegerile legate de stilul de comunicare, vom putea preveni sau rezolva mult mai ușor eventualele conflicte şi vom fi capabili să găsim un limbaj comun pentru negocierea unor soluții.

Însă asta nu va face decât să provoace nemulţumirea femeilor (sau a unei categorii de femei).

De ce spun asta? Dorinţa de a afirma că femeile sunt egale cu bărbaţii i-a făcut pe unii cercetători să fie reticenţi în a evidenţia diferenţele, de teamă că acestea ar putea fi folosite pentru a justifica un tratament părtinitor sau şanse inegale. Oricât de mult i-aş înţelege şi i-aş aprecia pe cei care îşi doresc ca între femei şi bărbaţi să nu existe diferenţe – ci doar o nedreptate socială reparabilă – cercetarea, precum şi experienţa mea şi a altora îmi spun că, pur şi simplu, nu este aşa.

Există diferenţe de gen în felul de a comunica, şi trebuie să le identificăm şi să le înţelegem.

Fără o asemenea înţelegere, suntem condamnaţi să îi învinuim pe alţii, pe noi înşine sau relaţia pentru efectele eronate şi dăunătoare ale stilurilor noastre de comunicare contrastante.

Hai să vă dau un exemplu: o discuţie purtată de un cuplu în maşină. Ea întreabă: „Vrei să opreşti să luăm ceva de băut?” El răspunde scurt: „Nu” – în mod sincer. Ca urmare nu oprește la prima benzinărie. Bine înțeles că ea se îmbufnează, el observă asta, investighează situația și se enervează când află cu uimire că ea se supărase din cauză că ea voise să oprească pentru a lua ceva de băut.

„De ce nu mi-a spus pur şi simplu că vrei să oprești să iei ceva de băut? De ce mă iei pe ocolite?”, replică el nervos și mirat în același timp.

Pentru bărbați astfel de uimiri pot apărea destul de des pentru că modul în care comunică ei este diferit. Un bărbat ar fi spus simplu:

“Am să opresc la următoarea benzinărie pentru că mi-e sete. Vrei și tu ceva?”.

În prima situație, ea s-a supărat nu pentru că nu au făcut aşa cum ar fi vrut ea, ci pentru că rugămintea ei nu a fost nici măcar luată în calcul. Ea se simte complet ignorată.

Din punctul ei de vedere, ea şi-a manifestat preocuparea faţă de dorinţele soţului ei, însă el nu s-a arătat preocupat de ale ei.

Pentru a înţelege ce nu a fost în regulă, bărbatul trebuie să-şi dea seama că, atunci când ea îl întreabă ce îşi doreşte, ea nu pune o întrebare informativă, ci deschide o negociere despre ce şi-ar dori amândoi. Din celălalt punct de vedere, în ceea ce o priveşte, femeia ar trebui să conştientizeze faptul că atunci când el răspunde cu “Da” sau cu “Nu,” el nu face o declaraţie nenegociabilă. Dacă i-ar explica dorința ei, el a înțelege și ar opri.

Într-o relație ai vrea intimitate sau preferi independența?

Intimitatea este esenţială într-o lume a conexiunilor în care persoanele negociază reţele complexe de prietenie, atenuează diferenţele, încearcă să ajungă la un consens şi evită să se erijeze în superiori, atitudine care ar accentua diferenţele. Într-o lume în care statutul face legea, independenţa este esenţială, căci o modalitate primară de a-ţi dovedi poziţia superioară este să le spui celorlalţi ce să facă, în timp ce faptul că primeşti ordine este semnul unui statut inferior.

Deşi toţi oamenii au nevoie atât de intimitate, cât şi de independenţă, femeile au tendinţa să se focalizeze pe cea dintâi, iar bărbaţii – pe cea de-a doua.

Având valori diferite la bază, comunicarea – mai ales meta-limbajul – este orientată diferit în funcție de sex. Aceste diferenţe le pot da femeilor şi bărbaţilor perspective diferite asupra aceleiaşi situaţii.

Hai să vă dau exemplul prietenilor mei: Andrei și Nicoleta. Atunci când cel mai bun prieten din liceu al lui Andrei l-a sunat şi l-a anunţat că luna viitoare ajunge în oraş în interes de serviciu, Andrei l-a invitat să rămână la ei peste weekend pentru a povesti și a depăna amintiri din liceu la un pahar de vorbă. În acea seară, a informat-o pe Nicoleta în legătură cu sosirea viitorului oaspete şi i-a spus că el şi prietenul lui vor ieşi în prima seară pentru a sta la poveşti ca în vremurile de demult.

Evident, Nico s-a supărat. Cei mai mulți dintre bărbați o să întrebe: “De ce zici evident?” Săptămâna de dinaintea sosirii oaspetelui, Nico avea să fie plecată într-o delegaţie şi acea seară de vineri, când Andrei îşi programase ieşirea cu prietenul lui, ar fi fost prima ei seară acasă.

Însă cel mai tare a supărat-o faptul că Andrei a planificat lucrurile de unul singur, pe ea doar informând-o, în loc să aibă o discuţie împreună.

Nico nu şi-ar fi făcut niciodată planuri, pentru un weekend sau pentru o seară, fără a se consulta mai înainte cu Andrei. Ea nu putea înţelege de ce el nu arată faţă de ea aceeaşi politeţe şi consideraţie. Dar, la reproşurile ei, Andrei a răspuns:

„Cum să-i spun prietenului meu: «Trebuie să îi cer voie soţiei»? O să râdă de mine!”

Pentru Andrei a se consulte cu soţia lui înseamnă să ceară voie, ceea ce implică faptul că nu este independent, adică nu este liber să acţioneze după bunul plac. Asta l-ar face să se simtă ca un copil cerând voie mamei să iasă afară sau ca un servitor cerând o zi liberă de la stăpân.

Pentru Nico, consultarea cu soţul ei nu are nici o legătură cu a cere voie. Ea e de părere că soţii discută între ei planurile pe care le au deoarece vieţile lor sunt interconectate, astfel că acţiunile unuia au repercusiuni asupra celuilalt. Nico nu numai că nu este deranjată să spună cuiva: „Trebuie să mă consult cu Andrei“, ci chiar îi face plăcere. Îi dă o stare de bine să ştie şi să arate că este implicată într-o relaţie, că viaţa ei este legată de a altuia.

Andrei şi Nico s-au supărat mai mult decât ar fi fost cazul din cauza acestui incident, şi a altora similare, deoarece le-au fost atinse temerile și valorile lor fundamentale.

Nico s-a simţit rănită pentru că a perceput o lipsă de apropiere în relaţia lor: lui nu i-a păsat de ea la fel de mult cât îi pasă ei de el. Iar el s-a simţit rănit pentru că a interpretat că ea încerca să-l controleze şi să-i limiteze libertatea.

Un conflict similar exista și între Ana şi Ștefan în privinţa cheltuirii banilor. (Ana şi Ștefan sunt un cuplu cu care am lucrat în niște momente de impas – evident, numele nu sunt reale pentru a le proteja identitatea).

Ana nu ar fi cumpărat niciodată ceva mai scump de o sută de lei fără să discute mai întâi cu Ștefan. Însă el ieșea în oraş şi cumpăra orice lucru pe care şi-l dorea şi credea că şi-l permite, cum ar fi un fierăstrău circular sau o maşină de tuns iarba. Ana era deranjată, nu din cauza produselor cumpărate, ci fiindcă avea senzaţia că el acţiona ca şi cum ea nu ar fi contat.

De ce o femeie ar trebui să evite întrebarea „Ce părere ai?“ adresată partenerului?

Multe femei simt că este firesc să se consulte cu partenerii lor pentru fiecare decizie, în timp ce mulţi bărbaţi iau automat diverse hotărâri fără să îşi consulte partenerele.

Aceasta poate să reflecte o diferenţă mare de abordare în privinţa luării deciziilor. Femeile se aşteaptă ca acestea să fie mai întâi discutate şi apoi să fie luate de comun acord. Ele văd discuţia în sine drept o dovadă de implicare şi de comunicare. Dar mulţi bărbaţi se simt împovăraţi de discuţii îndelungate despre ceea ce ei consideră a fi decizii minore şi se simt încorsetaţi dacă nu pot să acţioneze fără a negocia în prealabil. Atunci când femeile încearcă să iniţieze o discuţie liberă întrebând: „Ce părere ai?“, bărbaţii presupun adesea că li se cere să ia o decizie.

Faptul că femeile au fost etichetate drept „cicălitoare” ar putea fi o consecinţă a interacţiunii dintre stilul bărbaţilor şi cel al femeilor; multe femei sunt înclinate să facă întocmai ceea ce li se cere, în timp ce mulţi bărbaţi tind să opună rezistenţă chiar şi numai ideii că cineva, îndeosebi o femeie, ar putea să le spună ce să facă. O femeie va avea tendinţa să repete o cerere rămasă fără răspuns, deoarece este convinsă că soţul ei va face ceea ce îi cere, cu condiţia ca el să înţeleagă că ea chiar vrea ca el să facă acel lucru.

Un bărbat însă care vrea să evite sentimentul că primeşte ordine ar putea instinctiv să aştepte o vreme înainte de a face ceea ce i se cere, ca să aibă sentimentul că acţionează din proprie iniţiativă. Ceea ce rezultă este cicălirea, pentru că, de fiecare dată când ea repetă cererea, el amână realizarea acesteia.

Preferi “statutul” sau “conexiunea”?

Dacă femeile vorbesc şi înţeleg un limbaj al conexiunii şi al intimităţii, în timp ce bărbaţii vorbesc şi înţeleg un limbaj al statutului şi al independenţei, atunci comunicarea între bărbaţi şi femei poate fi asemenea comunicării transculturale, pradă conflictului dintre stilurile conversaţionale. În loc de dialecte diferite, s-a spus că vorbesc diferite dialecte de gen.

Aserţiunea că bărbaţii şi femeile cresc în lumi diferite poate să pară la început o absurditate evidentă. Fraţii şi surorile cresc în aceleaşi familii, copii ai unor părinţi de ambele sexe. Şi-atunci cum de ajung femeile şi bărbaţii să înveţe diferite moduri de a vorbi şi de a asculta?

Chiar dacă cresc în acelaşi cartier, în acelaşi bloc sau în aceeaşi casă, fetele şi băieţii cresc din punct de vedere verbal în lumi diferite. Ceilalţi le vorbesc diferit, aşteptând şi acceptând din partea lor moduri diferite de a vorbi.

Un aspect foarte important: copiii învaţă cum să vorbească, cum să poarte o conversaţie nu doar de la părinţii lor, ci şi de la cei de-o seamă cu ei.

De exemplu, dacă părinţii lor au un accent străin sau regional, copiii nu îl dobândesc; ei învaţă să vorbească cu pronunţia regiunii în care cresc.

Antropologii Daniel Maltz şi Ruth Borker au pus cap la cap cercetări care arată că băieţii şi fetele au moduri diferite de a vorbi cu prietenii lor. Deşi se joacă adesea şi împreună, băieţii şi fetele îşi petrec cea mai mare parte a timpului jucându-se cu persoane de acelaşi sex. Şi, cu toate că unele dintre ele sunt similare, jocurile lor preferate diferă, şi felul în care se folosesc de limbaj în timp ce se joacă arată existenţa unor lumi diferite.

Băieţii au tendinţa să se joace afară, în grupuri mari, structurate ierarhic. Ei au un lider care le spune celorlalţi ce şi cum să facă şi care respinge propunerile venite din partea altor băieţi.

Statutul superior este negociat prin darea de ordine şi prin verificarea respectării lor. Un alt mod prin care băieţii dobândesc un statut superior presupune să devină centrul atenţiei făcând apel la povestiri şi glume şi minimalizând sau punând sub semnul întrebării povestirile şi glumele altora. Jocurile băieţilor au învingători şi învinşi şi generează sisteme de reguli care devin adesea subiect de ceartă. în plus, băieţii sunt auziţi adesea cum îşi laudă abilităţile şi cum se ceartă pentru a stabili cine este cel mai bun într-o anumită privinţă.

Fetele, pe de altă parte, se joacă în grupuri mici sau în perechi; centrul vieţii sociale a unei fete este prietena ei cea mai bună.

În interiorul grupului, intimitatea este esenţială: diferenţierea este măsurată prin apropiere relativă. În jocurile lor cele mai frecvente, precum săritul corzii şi şotronul, fiecăreia îi vine rândul. Multe dintre activităţile lor (precum jocul de-a mama şi de-a tata) nu au învingători şi învinşi.

Deşi unele fete sunt, cu siguranţă, mai îndemânatice decât altele, în principiu, nu se laudă cu asta şi nu arată că se consideră mai bune decât altele. Fetele nu dau ordine; ele îşi exprimă preferinţele ca sugestii, şi sugestiile au şanse mari să fie acceptate.

În timp ce băieţii spun: „Dă-mi asta!” şi „Pleacă de aici!“, fetele spun: „Hai să facem asta!“ şi „Ce-ai zice dacă am face asta?“. Orice altă exprimare este văzută ca autoritară. Ele nu doresc să acapareze centrul atenţiei – nu le interesează -, aşa că nu se provoacă una pe alta în mod direct. Şi, în cea mai mare parte a timpului, stau pur şi simplu împreună şi vorbesc. Fetele nu sunt obişnuite să dobândească prin tertipuri un statut superior; pe ele le preocupă mai mult ideea de a se face plăcute.

Aceste lumi ale jocului aruncă o lumină asupra perspectivei pe care o au femeile şi bărbaţii cu privire la relaţii. Jocul băieţilor elucidează de ce bărbaţii se alarmează dacă li se pare că sunt puşi într-o poziţie de inferioritate sau dacă li se spune ce să facă.

Produsul cel mai important cu care se face schimb în lumea ierarhică a băieţilor este “statutul”,, iar calea de a dobândi şi de a-ți menţine “statutul” este să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să le urmeze.

Un băiat aflat într-o poziţie inferioară de statut se simte ameninţat. Aşa că băieţii îşi monitorizează relaţiile pentru a identifica modificările subtile de statut, urmărind să vadă cine dă ordine şi cine le urmează.

Nu aceeaşi dinamică conduce jocurile fetelor. Bunul cel mai de preţ vehiculat în comunitatea fetelor este intimitatea.

Fetele îşi monitorizează prieteniile pentru a sesiza modificările subtile de alianţă şi urmăresc să fie prietene cu fetele populare. Popularitatea este un soi de statut, dar unul fundamentat pe conexiune. De asemenea, popularitatea le pune pe fete într-o situaţie dificilă.

Făcând muncă de teren într-un gimnaziu, Donna Eder a descoperit că fetele populare erau, paradoxal -şi inevitabil antipatizate. Multe fete vor să fie prietene cu fetele populare, dar prietenia fetelor trebuie să fie limitată, de vreme ce ea implică mai degrabă intimitate decât activităţi în grupuri mari. Astfel că o fată populară trebuie să nu se arate prea deschisă faţă de majoritatea fetelor care caută să se apropie de ea, rezultatul fiind că este etichetată „cu nasul pe sus“.