Există oameni care spun: “Vreau să mă schimb. Doresc cu adevărat să mă schimb. Nu există nici un motiv să fiu atât de sărac(ă). Sunt o persoană inteligentă. Mă duce capul. Merit o viaţă mai bună, merit să câştig mai mult, merit să fii fericit(ă)”. Ei ştiu foarte bine toate aceste lucruri, dar ce fac mai departe? Se duc şi dau drumul la televizor, stau în fața calculatorului sau butonează la nesfârșit smartphone-ul pierzând ore întregi în faţa lui, risipindu-și energia și viața … Ce voinţă au aceşti oameni?
A deveni conştient înseamnă a deveni responsabil pentru propria viaţă.
Noi nu suntem responsabili pentru ceea ce se petrece în restul lumii. Nu suntem responsabili decât pentru noi înşine. Nu noi am creat lumea aşa cum este; ea era deja aşa atunci când ne-am născut noi. Noi nu ne-am născut cu marea misiune de a salva lumea, de a schimba societatea. Asta nu înseamnă că nu avem o mare misiune.
Cu toții în viaţă vrem să fim fericiţi. Pentru a putea fi fericiţi, trebuie să ne privim în faţă convingerile pe care le avem, felul în care ne judecăm şi ne victimizăm singuri.
De prea multe ori renunțam la luptă înainte de a o începe.
De prea multe ori ne înfrângem singuri.
Noi putem avea totul, însă – mai întâi – trebuie să avem curajul de a deschide ochii, de a descoperi adevărul, de a vedea lucrurile exact aşa cum sunt.
De prea multe ori oamenii refuză să vadă realitatea.
Devin intenționat orbi. Devin atât de orbi pentru că vor ca imaginația să ia locul viețiii reale. Întotdeauna povestea e mult mai frumoasă decât realitatea. De asta ne plac poveștile atât de mult, de asta ne plac filmele atât de mult. Mai ales cele cu final fericit. Și asta pentru că acolo orice este posibil.
Însă dacă nu facem distincția între imaginar și realitate riscăm să devenim orbi. Iar această orbire are consecințe dezastruoase pentru noi. Să vă dau un exemplu pentru ca să înțelegeți ce vreau să spun.
Un exemplu pe care l-am văzut (și sunt sigur că și voi l-ați văzut) de atâtea ori. De prea multe ori …
Să spunem că o tânără întâlneşte un bărbat, faţă de care simte o atracţie puternică. Hormonii ei o iau razna, iar ea simte că nu mai poate trăi fără el. Toate prietenele ei văd imediat ce fel de om este respectivul: violent, bețiv, afemeiat, şomer etc. Are toate însuşirile care le fac pe femei să sufere atât de mult. Numai ea îl vede altfel: este frumos, înalt, puternic, fermecător. Un prinț. Ea îşi creează o imagine de poveste despre bărbatul respectiv şi neagă tot ceea ce nu doreşte să vadă. Este iubirea vieții ei.
De fapt, se amăgeşte singură. În orbirea ei, ea vrea să creadă cu tot dinadinsul că relaţia ei cu el va merge. Prietenele ei încearcă să o avertizeze:
“Bine, dar este un afemeiat, este un beţiv, este şomer“, dar ea le răspunde:
“Da, dar iubirea mea îl va schimba“.
Evident, părinţii fetei îl detestă de la bun început pe alesul acesteia. Ei sunt îngrijoraţi pentru fata lor deoarece îşi dau imediat seama încotro se îndreaptă această relație. Îi spun:
“Nu este bun pentru tine“.
Însă fata le răspunde:
“M-am săturat să îmi spuneţi voi ce să fac cu viaţa mea“.
Ea se împotriveşte sfaturilor primite de la mama si de la tatăl ei şi îşi urmează calea hormonilor, continuând să se amăgească şi să îşi justifice alegerile:
“Este viaţa mea şi fac ce vreau cu ea“.
Câteva luni mai târziu, relaţia ei cu bărbatul respectiv o readuce cu picioarele pe pământ. Adevărul începe să iasă la lumină, iar ea îl acuză pe bărbat pentru ceea ce a refuzat singură să vadă. Nici unul nu îl respectă pe celălalt, se abuzează reciproc, dar acum este în joc orgoliul ei.
Cum s-ar putea întoarce acasă, când ar trebui să recunoască faptul că mama şi tata au avut dreptate? Acest lucru le-ar da prea mare satisfacţie. Oare cât timp îi va mai trebui acestei femei să-şi înveţe lecţia? Cât de puţin se iubeşte pe sine? Care este limita auto-abuzului în cazul ei?
Am văzut cazuri în care scenariul de mai sus se repeta de mai multe ori la rând.
De parcă nu era suficient de dură trezirea la realitate. De parcă nu era destulă suferința cauzată de o alegere neinspirată. Cele mai multe dintre suferinţele noastre apar din cauza faptului că nu dorim să deschidem ochii, deşi lucrurile se derulează cât se poate de clar în faţa ochilor noştri. În loc să privim realitatea în față, stăm cu ochii închiși. Sau, cum ar spune Stanley Kubrik, stăm cu ochii larg închiși (“Eyes Wide Shut”).
Nimeni nu ne-ar putea păcăli. Cei mai mulți dinre noi știm să recunoaștem o mască atunci când o vedem pe chipul persoanei de lângă noi. Ne dăm seama atunci când cineva încercearcă să pară mai bun decât este în faţa noastră. Ne dăm seama atunci când o persoană nu ține la noi. Nu ne poate păcăli cu lipsa ei de iubire şi/sau de respect.
Însă există situații când noi nu dorim să vedem asta şi nu dorim să auzim nimic din ceea ce este real. Aşa se explică cuvintele profetului:
“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă, şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă”. – Friedrich Nietzsche
0 Comments