Sfârșim într-o relație toxică deoarece nu luam atitudine și nu ne apărăm atunci când apar primele semne ca ceva este în neregulă în relația pe care o avem. Și ne facem că ignorăm aceste semnale de teama de a nu pierde persoana de lângă noi și de teama de a nu fi singur(ă). Însă cât mai ai de gând să înduri lipsa de respect și bădărania persoanei de lângă tine? La un moment dat va trebui să spui STOP și să precizezi foarte clar modul în care vrei să fii tratat(ă). Tu singur(ă) esti responsabil(ă) de viața pe care o duci, de experiența pe care o ai cu cel/cea de lângă tine. Doar tu ești responsabil(ă) și nimeni altcineva. Stă în puterea ta să fii tratată așa cum vrei … Dacă vrei asta …
Ana a ajuns la mine sfătuita de o prietena de a ei care ma cunoștea. Prima întâlnire a fost de neuitat. A fost prima mea sedință la care am asistat la o despărțire în direct.
Nu trecuseră nici 5 minute de când intrase și o văd deodată că ii sună telefonul mobil și raspunde precipitat cu următorul mesaj: „Felul în care te‑ai purtat a fost oribil, așa cum faci de fiecare dată când mă alungi. Să nu îndrăznești să mă mai deranjezi vreodată… Am terminat!”. Dupa care inchise telefonul la fel de brusc pe cat il deschisese și‑mi spune nervoasă:
− Aţi văzut ce păţește cea care cedează mereu?
− Ce vreţi să spuneţi?
− Ascultaţi, așadar, ca să înţelegeţi: Am 37 de ani și sunt in relaţie cu acest bărbat de vreo cinci ani. Cinci ani de suferinţe și cedări, în care personalitatea mi‑a fost călcată în picioare.
Nici nu vă închipuiţi cât rahat am putut sa indur de la acest om.
Am pierdut timp preţios din viaţa mea pentru un om care în cele din urmă s‑a dovedit a fi de nimic. Acum o să‑mi spuneţi: A trebuit să treacă cinci ani ca să iau hotărârea de a pleca? Dar, așa cum se spune, mai bine mai târziu, decât niciodată. Vedeţi, cele dulci și frumoase au durat puţin, iar apoi au început cele amare… Mai întâi am plecat de acasă și am venit să locuiesc aici în Bucuresti, împreună cu el. Mi‑a făgăduit că vom locui împreună pentru puţin timp, după care nu vom întârzia să ne căsătorim.
Ca să‑ţi spun adevărul, primele trei luni au fost foarte bune, am găsit și de lucru.
Însă era atât de gelos, încât m‑a oprit spunând că nu e nevoie să lucrez și că locul meu este acasă, ca să am grijă de el.
În cele din urmă s‑a dovedit că voia o roabă, o infirmieră permanentă, o femeie robot, pe care să‑și descarce nervii, cu toate consecinţele ce urmau.
Toate acestea au fost începutul sfârșitului, care însă nu a venit până astăzi.
Aceste două ultime cuvinte le‑a spus foarte tare și silabic. Zâmbind, a continuat:
− Mă înșela foarte des. Ieșea mereu, spunând că merge cu prietenii săi. Dar – o! ce ironie tragică – îl sunau la telefon prietenii lui și‑l căutau. În timpul nopţii suna telefonul de foarte multe ori și când auzeau vocea mea, închideau. Dar atunci când ridica el telefonul, răspundeau, iar pe mine mă trimitea sub diferite pretexte în altă cameră, ca să poată vorbi în liniște.
De fiecare dată când cunoștea o femeie, mă alunga din casă cu forţa, ca să vină aceea, de care era îndrăgostit, așa cum spunea.
Aceasta ţinea 10‑15 zile. Apoi venea și mă căuta plângând și rugându‑mă să mă întorc. Nu mă întrebaţi de câte ori s‑a petrecut scena aceasta. Nu vreau să‑mi amintesc.
O ascultam, dar nu știam ce să gândesc și cum să o caracterizez, victimă sau animal? De parcă mi‑ar fi citit gândul, a continuat să‑mi spună:
− Ajunsesem un animal docil în mâinile lui, care nu putea să se împotrivească, ci primea orice i se spunea, orice ar fi făcut. Și pentru toate acestea este de vină iubirea, așa cum spune și un cântec.
Iubirea este oarbă; m‑a orbit și pe mine și mi‑am pierdut stăpânirea asupra mea, demnitatea mea, voinţa mea.
Însă acum câteva ore paharul s‑a umplut. Mă înjura și îmi spunea iarăși să plec din casă. Iar când l‑am întrebat: Iar începi cu nebuniile tale?, mi‑a răspuns: Ţi‑am spus că mi‑e scârbă de tine. Te vreau numai atunci când nu am ceva mai bun. Hai, acum pleacă! Cară‑te de aici! Mi‑a pus în această pungă de naylon două‑trei haine de‑ale mele, le‑a aruncat pe holul blocului și m‑a împins și pe mine afară, trântindu‑mi ușa în nas. Nu mi‑a dat toate lucrurile mele, deoarece crede că mă voi întoarce din nou. S‑a ancorat de mine, fiindcă niciuna nu‑l suportă mai mult de 15 zile.
Sunt singura proastă care îi rabd caracterul imoral.
Însă de această dată sunt hotărâtă să nu mă mai întorc. Această relaţie s‑a terminat. De altfel, întreţineam o relaţie care în esenţă era moartă. Măcar să mă fi împotrivit de prima dată, când am simţit că mă înjosește și îmi aruncă cu noroi. Ce bine ar fi fost…
− Ceva îmi spune înlăuntrul meu că atunci când te va căuta, te vei întoarce la el.
− Imposibil!
Am vrut să o întărât, pentru ca să nu se mai întoarcă la persoana aceea.
− Facem pariu că de îndată ce îl vei vedea, vei ceda și îl vei urma?
− Imposibil așa ceva! Nu mă mai întorc niciodată!
− Bine. Facem pariu?
− Facem!
Nu au trecut 10 zile și mă sună, zicându‑mi foarte jenată: M‑am întors la el!
Îţi meriţi soarta, fetiţo!, i‑am zis în sinea mea. Dar, oare, pentru starea ei este de vină numai ea? Mi-a luat cateva luni bune s-o aduc pe linia de plutire. Acum e maritata (bine inteles ca nu cu “bagabondul”) si are si copil. Dar un astfel de final fericit cam rar vezi.
0 Comments