LA CE FOLOSEȘTE LIFE COACHING-UL?

Mai zilele trecute povesteam cu un amic despre life coaching, iar el mi-a spus: „Eu n-am probleme. Life coaching-ul ăsta este pentru oamenii care au multe probleme, nu pentru mine.” Ca şi cum a-ţi pune întrebări despre tine însuţi/însăți ar fi o boală. Ca şi cum a dori să dai un sens vieţii tale ar fi ruşinos. De fapt, este vorba despre un proces asistat de creştere și dezvoltare.

Unii se tem atât de tare de propriile trăiri, încât refuză să răspundă la remarcile celorlalţi sau la întrebările propriilor copii. Îşi ascund intimitatea: „E treaba mea.”

Alţii pur şi simplu nu mai simt nimic, nu mai au acces conştient la propriile emoţii şi n-au auzit niciodată că se poate trăi şi altfel.

„Eu n-am nici o problemă” este echivalent cu „Nu vreau să-mi pun întrebări.”

Nu este cea mai bună metodă de a găsi răspunsuri. Puteţi ascunde pentru o vreme angoasele existenţiale muncind din greu sau jucând la păcănele, dar într-o zi vă vor ajunge din urmă. Ele se imprimă în corp sau pun stăpânire pe dvs. și pe urmașii voștri. Copiii devin atunci simptome ale „bolii” de care suferă părinţii lor. Ajung să poarte poverile la care aceştia refuză să se gândească. Încearcă să răspundă la întrebări rămase în suspensie de la generaţia precedentă.

Oare cei care vă anunţă „Eu n-am probleme” credeți că sunt fericiţi? Din experiența mea de lucru cu oamenii, foarte puțini dintre ei sunt fericiți.

Am văzut oameni cu bani mulți, care după standardele majorității ar putea trece drept “putrezi de bogați”, dar care nu erau fericiți.  Unii dintre ei erau de-a dreptul depresivi. Ce-i drept, ei nu ştiau asta.

Avem impresia că dacă o să stăm bine pe partea materială, o să fim extrem de fericiți. Cei mai mulți dintre oamenii bogați pe care i-am întâlnit n-au gustat niciodată din adevărata fericire. Preferau iluzia siguranţei pe care le-o conferă o identitate „încremenită”. „Aşa sunt eu” – spunea fiecare dintre ei. S-au resemnat şi urmează drumul care le-a fost trasat. Se gândesc că aşa e viaţa. Până cand se îndrăgostesc sau se îmbolnăvesc.

Drumul îngust cu două benzi străbate o faleză; jos, în dreapta, râul işi croieşte drum printre stânci. Dintr-o dată, în faţa apar două vehicule alăturate – un automobil şi un camion care încearcă să-l depăşească. Panică! Pentru Sanda, timpul se opreşte. Sub efectul fricii, toţi muşchii i se încordează, simţurile sunt în alertă; trăieşte fiecare milisecundă a accidentului ca şi cum totul s-ar petrece cu încetinitorul.

Un dublu şoc. A răsucit volanul în direcţia cea bună. Maşina s-a făcut praf. Dar ea este în viaţă. Toţi ies cu greu din maşinile lor, şocaţi dar nevătămaţi. Sanda îşi dă seama într-un târziu că pericolul a trecut, se sprijină de maşină, începe să tremure şi să urle.

Ceilalţi încearcă s-o liniştească. „Calmează-te, totul este bine, nu te lăsa în starea asta!” Dar ea nu vrea să-i audă. Strigă ca să se elibereze de frică, de tensiuni.

Paul face pe durul. O priveşte pe Sanda cu compătimire, dezaprobând modul ei de „a se da în spectacol”. Paul nu neagă că i-a fost frică în momentul accidentului. Dar la ce bun să urli aşa când toţi sunt teferi? După câteva minute de plânsete şi tremurături, corpul şi sufletul Sandei işi recapătă calmul. Pentru ea, incidentul este închis. Câteva ore mai târziu este în stare să pună din nou mâna pe volan şi să conducă cu încredere.

Paul, însă, a rămas înmărmurit. Nefiind recunoscută şi exprimată, tensiunea s-a imprimat în el. Luni întregi după aceea are coşmaruri, retrăind accidentul de fiecare dată când închide ochii. Refuză să devină conştient de impactul emoţional al evenimentului, iar inconştientul lui i-l arată noapte de noapte … până când acceptă să-şi recunoască frica, să tremure şi să plangă la ședința cu mine.

Emoţiile trebuie să fie eliberate. Dacă le reţinem în noi, ne oprimă.

Însă strigătele şi plânsetele deranjează …

Majoritatea oamenilor se simt stânjeniţi să-şi exprime trăirile în public.

Chiar şi atunci când acestea sunt fireşti, ca după un accident grav, un şoc psihic sau afectiv, o ruptură, un deces. Văduva care urmează cu stoicism şi demnitate cortegiul funerar al soţului, fără să verse o lacrimă, este privită cu admiraţie: „Ce puternică este.” Ca şi cum curajul s-ar măsura prin absenţa emoţiei. În filme, cei care tremură în faţa unui revolver sau cei care urlă au parte de batjocură sau dispreţ; sunt nişte laşi.

Sunteţi încă tristă la două luni după divorţ? Vi se dau antidepresive şi prietenii încearcă să vă ducă la cinema ca „să mai uitați tragedia”.

Vă tot frământaţi încercând să înţelegeţi de ce v-a părăsit partenera? Nici prietenii nu vă lasă în pace: „Uit-o, dacă încerci să înţelegi ce-i în capul unei femei, ai încurcat-o! Hai, vino cu noi să ne distrăm.”

„Am preferat să fiu adormită, nu voiam să fiu conştientă, n-aş fi putut suporta”, mi-a mărturisit Isabela la câteva zile după ce a făcut un avort. Era sigură pe ea, era mai bine aşa … Dar în unele momente o cuprinde îndoiala. Pe care o refulează repede. Peste ceva luni, a „uitat”. Se cufundă în muncă, dar este deprimată. „Nu ştiu ce am, fac crize de plâns aşa, fără motiv, n-am chef să văd pe nimeni. Când nu sunt la lucru, n-am chef de nimic.”

Life coaching-ul îi însoţește pe oameni pe drumul conştientizării şi le permite să trăiască mai multă bucurie. Îi ajută să se întrebe care este sensul vieții lor și să-l descopere. Îi ajută să-și propună obiective și să le atingă. Îi ajută să conștientizeze blocajele pe care le au și să găsească soluții de depășire a acestor blocaje pentru a-și atinge ceea ce li-au propus.

Într-un fel, sunt un fel de “grădinar de suflete”. Majoritatea suferinţelor are drept cauză o emoţie blocată. La fel ca un grădinar, mă mulţumesc să am grijă de florile sufletului pentru a le face să înflorească cât mai frumos. Uneori e nevoie de proptele pentru a le sprijini, alteori e nevoie de substanțe mai tari pentru a le revitaliza, dar în cele mai multe cazuri este suficient să fii acolo şi să le încurajezi.

În societatea noastră sunt puţine locuri în care poţi să-ţi dai frâu liber lacrimilor sau furiei, în care să dai glas temerilor şi angoaselor, puţine braţe în care să te refugiezi pentru ca să-ţi exprimi tristeţea.

Prin urmare, cei mai mulţi dintre noi işi reţin emoţiile, încearcă să le îngroape în inconştient… şi trăiesc o viaţă dictată de imprejurări şi convenienţe.

Dacă ne reprimăm emoţiile spontane sau le deghizăm pentru a le face conforme şi acceptabile din punct de vedere social, pierdem informaţii preţioase despre trăirile noastre psihice. A ne înfrâna eul interior înseamnă a renunţa la o parte din libertatea noastră. Iar pentru ca să facem asta avem nevoie de pastile tranchilizante, anxiolitice sau somnifere. Dar ce contează? Doar sunt compensate…

Incapabili să ne gestionăm emoţiile în modul adecvat, adevăraţi infirmi pe plan relaţional, ne rănim unii pe alţii. Un consum impresionant de medicamente, abuzul de tutun, alcool și droguri, dificultăţi de comunicare, singurătatea în creştere … toate sunt simptomele unei boli sociale.

Cam despre aceste lucruri este life coaching-ul.

Dacă ai nevoie de un astfel de companion de drum, de cineva care să te asculte și cu care să te sfătuiești încotro să o iei, sunt doar la un click distanță …